...recitind cateva pagini de jurnal am gasit niste poezii mai vechi pe care m-am gandit sa le rescriu acum...pentru ca nu au titluri am sa le denumesc generic:ANONIME...
...
Fiecare zambet
e umbra unei lacrimi
rusinata de ea insasi,
Fiecare cuvant
e umbra unui gand
surdo-mut,
Fiecare privire
e umbra unui ochi
neinvins somn,
Fiecare secunda
e umbra unui om
ce-si refuza moartea,
Fiecare iubire
e umbra unui suflet
imbratisat de singuratate,
Fiecare tacere
e umbra unui cuvant
nerostit in lumina,
Fiecare om
e umbra unui inger
ce a uitat sa planga,
Fiecare chemare
e umbra unui strigat
suspendat pe buze,
Fiecare durere
e umbra unui ghimpe
implantat in suflet,
Fiecare umbra
e dorul de-ntuneric
al luminii ...
Si eu,neputincioasa
sunt umbra unui vis
ce se teme de rasaritul soarelui...
...
te privesc cu ochi tristi
de gheata ti-e surasul,
si rasuflarea grea ce sta
sa-mi cutremure sufletul...
te chem in vis...de iarna
dar porumbelul nins
nu gaseste adapost la tine in palma,
il trimisesem mesager,
cantec pur de iubire,
sa-ti lumineze sufletul,
durerea sa-ti aline...
te privesc cu ochii inchisi,
de sub peoapele-mi obosite
ninge cu fulgi mari,de iubire
tu prinde-mi in palma un fulg
si saruta-l cuminte,
pe buzele-mi reci,voi simti
o lacrima dulce-amaruie...
...
Cand soarele-si inchide pleoapa,
fereastra timpului dispare,
in spatiul vested,gol al mintii
o stea isi cauta cararea...
Te caut printre frunze ude,
sub pasii moi asfaltul tipa,
neputincios si bland,pamantul singur
durerea sta sa mi-o asculte...
Alerg printre franturi de vise,
tot cautand steaua sperantei
dar chipul tainic al iubirii,
nicicand in vis nu-l pot atinge...
Si de iubesc,doar cerul martor
este-al iubirii ce ti-o port,
in ochi nu-mi vei ghici credinta,
nici de pe buze n-ai s-o sorbi...
Caci este-o clipa a amagirii
secunda cand imi strig iubirea,
cand sufletul mi se revarsa,
precum al marii val-furtuna...
Si-as vrea atunci,sa-ti tin in palma
privirea-ti oarba,gandul searbad,
si-as vrea ca tampla sa ti-o mangai,
ca indoiala sa dispara...
De vei voi ca-n gand,pe frunze
sa-mi urmezi visele,si calea
paseste-ncet pe-alei muiate
in lacrimi reci,si surdo-mute...
Paseste-ncet si fara teama
printre gramezi de frunze ude
si vei gasi zacand sub piatra
o stea cazuta din iubire...
Un pas in plus de vei voi,
si vei calca pe piatra sfanta
s-a razvrati atunci iubirea
si de durere,un jalnic cantec,
ar intona,pamantul-suflet...
...
de vrei ca-n ziua mortii mele
sa-mi saruti buzele si ochii,
priveste-ma sub luna plina
si-asterne in paru-mi o lumina
sfios,tacut,ca o copila
ce n-a gustat veninul vietii,
sa nu ma plangi,ci-nchide ochii
si-apleca-ti fruntea pe-a mea mana.
vreau sa te vad ca-ntaia oara
tanar,frumos,cu tampla alba
zapada viselor de ieri
sa-ti fie azi argint in palma.
nu ma privi cu ochii tristi
si nici certa divinitatea,
cat am trait pe-acest pamant
ti-am daruit lumina-n gand.
si ca sa zbor pana la cer
fa-mi aripi albe dintr-un fulg
nascut in noaptea fara stele,
de-amorul tau rece de-argint.
si sa nu-mi spui ca vrei sa-mi mori,
cand stelele-au apus pe cer,
pe drumul catre nemurire
voi sa merg far' a ta iubire.
saruta-mi buzele si ochii
si-nvata de la flori de iarna
curajul stelelor sa moara,
si lasa-ma sa plec...acum...
...
pe cerul macinat de timp
s-au stins cele din urma stele,
ingeri cu trupuri de lut,
se-ascund rusinati sub pietre.
e o moarte pagana,
caderea lunei in abis,
si lemnul podului nins
a putrezit sub ape ce suspina.
cu tampla rezemata de un fir de paianjan
gandul ,mi se sufoca in bezna,
privirea tipa,speriata de umbra,
lacrimi de inger cad in tarana.
cu talpi desculte calc apasat
pe pietre-ascutite rupte din luna,
cu lacrimi de sange,pamantul sarut,
ce-nduiosat durerea-mi alina...
...
Rasai pe-a mea frunte ingandurata,
Tu,stea in lumina muiata,
Si-mi incalzeste acum duios
Raceala gandului taios.
Plutind pe vant, l-a mea chemare,
Tu,frunza vesnic calatoare,
Fa un popas in a mea palma,
Opreste-mi inima sa doara.
Dulce-alintata de-al tau zambet,
Tu,chip frumos pictat de ingeri,
Nu-nchide ochii,lasa-ma s-adorm
Visand la taina noptii lor...
...
Imi doresc- magica formula,
Ce-mi stapaneste gandul si tremurul inimii.
Imi doresc- vis al neimplinirii,
Ce-mi tulbura somnul si linistea lunii.
As vrea...sa nu-mi doresc nimic,
Sa nu mai sper,sa nu mai cant,
Sa nu mai cer,sa nu mai rog,
Sa-nghete al inimii dor de foc.
...
iti simt lacrima pulsand sub pleoape,
o inima acvatica
ce-ti adanceste setea,
de dragoste,de moarte...
iti simt gandul lovind sub tampla,
un tainic razboinic,vesnic in lupta,
cu timpul..cu tine...
strainul de lume,
strainul de mine...
iti presimt iubirea,
cand ma privesti temator,
ca un marinar
ce-si presimte naufragiul,
pe-o insula salbateca...
...sunt scrise in toamna anului trecut, si la inceput de an nou, 2006...am mai crescut de atunci un pic...dar niciodata n-o sa moara copilul din mine...
joi, decembrie 21, 2006
...nu stiu cum a trecut timpul, ne aflam in pragul unui inceput de an...va fi o viata nou sau poate aceeasi viata...imi este greu acum sa fac un inventar al lucrurilor pe care le-am realizat, al implinirilor care mi-au luminat zilele...dar poate ca mai dureros ar fi sa ma gandesc la lucrurile pe care nu am avut curajul sa le infaptuiesc, la cuvintelele pe care m-am temut sa le marturisesc...plec acum acasa, cu gandul ca timpul care a trecut prin mine m-a schimbat, m-a maturizat, m-a invatat sa traiesc cu mine si cu ceilalti fara regrete, fara ura, fara neintelegeri....
...este momentul sa-mi cer iertare pentru tot ceea ce am gresit fata de cei dragi si nu numai...si mai ales, este momentul sa privesc inainte zambind, caci timpul care va veni ne va da o noua sansa pentru fiintare...pentru devenire in spiritul a ceea ce credem...
...nu am reusit niciodata sa-mi marturisesc sentimentele fata de cei dragi, dar sa fie acesta momentul in care buzele-mi pecetluite se deschid si imi exprima gandurile de dragoste fata de toti aceia care mi-au fost alaturi, prieteni cu suflete calde si sincere care nu m-au lasat sa ma impiedic in singuratate si m-au facut sa zambesc atunci cand plangeam in ganduri....va urez tuturor Sarbatori Fericite....mai mult, va doresc Iubire, numai ea va va aduce lumina in priviri si in suflet...
...este momentul sa-mi cer iertare pentru tot ceea ce am gresit fata de cei dragi si nu numai...si mai ales, este momentul sa privesc inainte zambind, caci timpul care va veni ne va da o noua sansa pentru fiintare...pentru devenire in spiritul a ceea ce credem...
...nu am reusit niciodata sa-mi marturisesc sentimentele fata de cei dragi, dar sa fie acesta momentul in care buzele-mi pecetluite se deschid si imi exprima gandurile de dragoste fata de toti aceia care mi-au fost alaturi, prieteni cu suflete calde si sincere care nu m-au lasat sa ma impiedic in singuratate si m-au facut sa zambesc atunci cand plangeam in ganduri....va urez tuturor Sarbatori Fericite....mai mult, va doresc Iubire, numai ea va va aduce lumina in priviri si in suflet...
luni, decembrie 18, 2006
Despartire
A mai trecut o zi, sau poate-un ceas,
Tacerea pietrelor pecetluieste- uitarea,
Atat ne-a mai ramas...
Din tot ce-am fost, un leganat de ape,
Din ce-am sperat, cantec funest pe harfe
Din ce-am crezut, o falsa poezie,
Din ce-am iubit, dulce melancolie.
A mai trecut un ceas, sau poate-o ora,
Roua ce plange cadentat din nori,
Ne blesteama cu sacru legamant,
Sa facem doi, din UNUL :
Suflet,
Gand,
Mormant...
A mai trecut o ora, sau poate-o clipa
Ploaia masoara-n gand a pietrelor fiinta,
Si peste-al nostru cant, arunca dezacorduri,
Scrasnesc din albii dinti inimi care-au uitat
Bataia imitand al nostru vals
Disimulat in al iubirii pas...NOI
Acum ne-a mai ramas doar Tu si EU...
marți, decembrie 12, 2006
Ploaia
A inceput sa ploua cu pietre-
suflete rastignite pe-un vis
alunecand din cer
sper dulcele abis...
Pietrele au inceput sa planga
cu ochii visator deschisi
spre-o lume ce falseaza trist
pe partiturile iubirii...
Cu ploaia plangandu-mi in gand,
ma botez si eu
cu funest juramant...sa nu mor
de un vis prea trist.
luni, decembrie 11, 2006
...Anotimpuri
Trec anii ca nouri, ca praful de stele,
Sub pleoape o lume se naste si piere,
Si visul se curma cand soarele-apune
O noapte-a fiintei gandu-mi rapune.
Tacere-i in pietre, doar raul sopteste,
Tacere-i in mine, cuvantu-i poveste...
Cu luna pe buze suprim cuvantarea,
Cu lacrimi pe gene imi fauresc uitarea.
Infloresc ghioceii, dar nu-i primavara,
Am soare-n priviri, dar in mine e iarna...
Imi culeg bucuria din flori-amare iluzii,
Cu gandul tomnatic ma pierd printre frunze.
Trec anii ca nouri, ca praful de stele,
Sub pleoape o lume se naste si piere,
Si visul se curma cand soarele-apune
O noapte-a fiintei gandu-mi rapune.
Tacere-i in pietre, doar raul sopteste,
Tacere-i in mine, cuvantu-i poveste...
Cu luna pe buze suprim cuvantarea,
Cu lacrimi pe gene imi fauresc uitarea.
Infloresc ghioceii, dar nu-i primavara,
Am soare-n priviri, dar in mine e iarna...
Imi culeg bucuria din flori-amare iluzii,
Cu gandul tomnatic ma pierd printre frunze.
vineri, decembrie 08, 2006
NINSOARE
Sa cada din ceruri inalte ninsoarea
sa-mi planga privirea cu fluturi de-argint
sa nu ma mai vada durerea si ura
din ochii de-arama murind in alb impur...
Sa ninga salbatic, un inghetat potop
striveasca cuvantul ce mult l-am iubit,
sa nu ma rosteasca cu amar buzele
pe-al caror zambet rozele s-au ofilit...
Sa fiu o regina cu tampla arzanda
de frigul celest al stelelor albe,
sa nu ma mai doara ochiul fantastic-
sarutul tacerii pe-al rozelor vis....
joi, decembrie 07, 2006
Melancolie
Ma sting intr-un strigat
si pier incolor
in marea innoptata
sub rosu-asfintit...
sunt o stea parasita
de lumina nocturna,
o gingasa piatra
ce-ngana trist,
un cantec de ape
melancolic valsand
pe harfe de alge
verzi, albastre...si poate
Plangand.
Murind cu sfiala,
o alba floare,
ti-am nins cu vise-
lacrimi-petale
surasul solarelor
globuri de lut...
...Am sa incep asa cum v-am obisnuit deja printr-un citat semnificativ(" a minimal context"...asa isi incepe una dintre profesoarele mele cursul saptamanal) ..."incapacitatea de a se plictisi e a tuturor acelora care sunt atenti la lumea lor si nu jinduiesc dupa lumea celorlalti" ( C.Noica-"despre plictiseala", 1938)
...desi acesta ar trebui sa fie punctul de plecare al paginii de jurnal de astazi, ar trebui sa fac niste observatii preliminarii...ieri, asa cum unii dintre voi stiu deja, a fost o zi de sarbatoare, iar eu am avut privilegiul de a fi imbratisata cu caldura de toti prietenii care mi-au urat "la multi ani" si care mi-au fost alaturi la un pahar de bere aseara...m-am simtit extraordinar de bine, cu atat mai mult cu cat nu am fost amenintata nici macar cateva secunde cu "uracioasa" stare de plictiseala..(poate o sa vi se para ciudat, dar mi s-a intamplat, si nu doar o data, sa ma trezesc in mijlocul unei petreceri cuprinsa de un sentiment acut al absurditatii celor petrecute; cu cat incercam mai mult sa fiu o particica din veselia generala, cu atat mai mult ma izolam...)..numai ca este o diferenta esentiala intre izolare si singuratate...pe care de altfel, am resimtit-o si eu saptamana asta...
...se poate spune cu destula exactitate ca saptamana asta am fost un "singuratic" clasic...eu am fost prioritatea numarul unu nu doar in ganduri dar mai ales in activitatile mele preferate ...imi promisesem cu cateva zile in urma sa nu mai caut pe nimeni, sa nu mai incep nici-o conversatie fara o invitatie anterioara...si am reusit..mai mult decat atat, m-am simtit LIBERA...am fost eu insami in tot ceea ce am gandit, am spus, am facut..poate nu intamplator camera mea s-a transformat intr-o biblioteca cu rafturile daramate( precum in scena aia din Garfield...de altfel, am si eu in camera un astfel de "motanel" lenes...care acum doarme, evident, desi e trecut de 11...a uitat pana si de cursurile de dimineatza...si care cu siguranta o sa-mi dea o replica dura la aceasta "caracterizare" , constand in mai noua mea porecla...pe care bineinteles ca nu am sa v-o comunic acum...)...dar sa revin, amintindu-mi ca aceasta camera, asa dezordonata cum e ea, cu carti imprastiate, aruncate prin toate ungherele , creeaza o atmosfera excelenta, demna de un decor romantic din nuvela lui Eminescu daca ar fi sa-mi imaginez si vreo 2-3 paianjeni tesandu-si panza prin colturile tavanului...o atmosfera care imi permite sa "respir" in voie....reusita zilei de ieri, din toate punctele de vedere, s-a datorat tocmai acestei insingurari care m-a ajutat sa-mi amintesc de mine, sa fac un bilant al lucrurilor pe care le-am obtinut si a celor pe care le-am pierdut...sa renunt la un "drum" care nu ar fi dus nicaieri si sa revin la propriul meu drum...si , ca sa fiu sincera, mi-am permis chiar sa visez ascultand feerica muzica a pianistilor clasici si moderni...
...izolarea este intotdeauna creata de imprejurari exterioare tie...te trezesti aruncat in ea, in timp ce spre singuratate te duci de bunavoie, cu speranta ca te vei regasi..ca iti vei gasi calea spre desavarsire si implinire...izolarea aduce dupa sine "uratul, plictisul, tristetea"...singuratatea "te trezeste" la o alta viata...eliberata de constrangerile sociale, de rutina zilnica...iti permite sa traiesti " in spirit"...cu toate armoniile si conflictele care salasluiesc in acesta....
...asa ca, dragii mei, nu va temeti de singuratate, dar aveti grija sa nu va lasati amenintati de izolare, pentru ca tot ce veti obtine de la ea va fi dezolarea...fiti sinceri cu voi insiva si priviti fara sfiala in trecut dar mai ales in prezent...cautati sa nu ascundeti de ochii lumii "frumosul" din voi, pentru ca el va lumina poate zambetele celor mai neajutorati decat voi..dar mai ales, cautati sa nu ascundeti de propria voastra constiinta "uratul" din voi, pentru ca riscati sa va lasa-ti cuprinsi de o boala a spiritului pe care daca nu o vindecati acum, mai tarziu veti fi mult prea obositi, sau prea deziluzionati ca sa porniti la o asemenea "lupta"...
...desi acesta ar trebui sa fie punctul de plecare al paginii de jurnal de astazi, ar trebui sa fac niste observatii preliminarii...ieri, asa cum unii dintre voi stiu deja, a fost o zi de sarbatoare, iar eu am avut privilegiul de a fi imbratisata cu caldura de toti prietenii care mi-au urat "la multi ani" si care mi-au fost alaturi la un pahar de bere aseara...m-am simtit extraordinar de bine, cu atat mai mult cu cat nu am fost amenintata nici macar cateva secunde cu "uracioasa" stare de plictiseala..(poate o sa vi se para ciudat, dar mi s-a intamplat, si nu doar o data, sa ma trezesc in mijlocul unei petreceri cuprinsa de un sentiment acut al absurditatii celor petrecute; cu cat incercam mai mult sa fiu o particica din veselia generala, cu atat mai mult ma izolam...)..numai ca este o diferenta esentiala intre izolare si singuratate...pe care de altfel, am resimtit-o si eu saptamana asta...
...se poate spune cu destula exactitate ca saptamana asta am fost un "singuratic" clasic...eu am fost prioritatea numarul unu nu doar in ganduri dar mai ales in activitatile mele preferate ...imi promisesem cu cateva zile in urma sa nu mai caut pe nimeni, sa nu mai incep nici-o conversatie fara o invitatie anterioara...si am reusit..mai mult decat atat, m-am simtit LIBERA...am fost eu insami in tot ceea ce am gandit, am spus, am facut..poate nu intamplator camera mea s-a transformat intr-o biblioteca cu rafturile daramate( precum in scena aia din Garfield...de altfel, am si eu in camera un astfel de "motanel" lenes...care acum doarme, evident, desi e trecut de 11...a uitat pana si de cursurile de dimineatza...si care cu siguranta o sa-mi dea o replica dura la aceasta "caracterizare" , constand in mai noua mea porecla...pe care bineinteles ca nu am sa v-o comunic acum...)...dar sa revin, amintindu-mi ca aceasta camera, asa dezordonata cum e ea, cu carti imprastiate, aruncate prin toate ungherele , creeaza o atmosfera excelenta, demna de un decor romantic din nuvela lui Eminescu daca ar fi sa-mi imaginez si vreo 2-3 paianjeni tesandu-si panza prin colturile tavanului...o atmosfera care imi permite sa "respir" in voie....reusita zilei de ieri, din toate punctele de vedere, s-a datorat tocmai acestei insingurari care m-a ajutat sa-mi amintesc de mine, sa fac un bilant al lucrurilor pe care le-am obtinut si a celor pe care le-am pierdut...sa renunt la un "drum" care nu ar fi dus nicaieri si sa revin la propriul meu drum...si , ca sa fiu sincera, mi-am permis chiar sa visez ascultand feerica muzica a pianistilor clasici si moderni...
...izolarea este intotdeauna creata de imprejurari exterioare tie...te trezesti aruncat in ea, in timp ce spre singuratate te duci de bunavoie, cu speranta ca te vei regasi..ca iti vei gasi calea spre desavarsire si implinire...izolarea aduce dupa sine "uratul, plictisul, tristetea"...singuratatea "te trezeste" la o alta viata...eliberata de constrangerile sociale, de rutina zilnica...iti permite sa traiesti " in spirit"...cu toate armoniile si conflictele care salasluiesc in acesta....
...asa ca, dragii mei, nu va temeti de singuratate, dar aveti grija sa nu va lasati amenintati de izolare, pentru ca tot ce veti obtine de la ea va fi dezolarea...fiti sinceri cu voi insiva si priviti fara sfiala in trecut dar mai ales in prezent...cautati sa nu ascundeti de ochii lumii "frumosul" din voi, pentru ca el va lumina poate zambetele celor mai neajutorati decat voi..dar mai ales, cautati sa nu ascundeti de propria voastra constiinta "uratul" din voi, pentru ca riscati sa va lasa-ti cuprinsi de o boala a spiritului pe care daca nu o vindecati acum, mai tarziu veti fi mult prea obositi, sau prea deziluzionati ca sa porniti la o asemenea "lupta"...
sâmbătă, decembrie 02, 2006
Conexiuni, de Nichita Stanescu
Aer magnetic smulgandu-mi spre tine
linistea, calmul, dorinta de-a fi
zid de sticla in care amintirile
fulgerand spre mine, se izbesc si raman sangerii.
Cearcane invizibile si-mpartind privirea
pentru pamant, pentru aer, pentru apa si foc
Gand atras, nemaiputand sa plece
spre lume din loc.
Repedea intindere pe spate a sufletului
asemenea picaturii pe lespezi
irosind prea mult in greutate
sustinand limpezimi prea repezi.
Apasare de sine insusi
brusca gravitatie interioara
totul prabusindu-se spre globul inimii
in timp ce trupul inca zboara.
...cand am citit prima data aceste versuri, intr-o noapte tarzie de noiembrie, mi s-a oprit respiratia pentru cateva secunde, si am fost pe punctul de a plange....nu-mi pot explica nici macar acum, dupa mai bine de o saptamana de la ciudatul eveniment, ce legi nescrise , ce taine nebanuite ale sufletului mi-au fost atat de puternic "acordate " la esenta acestui text ...a fost ca o strafulgerare de moment in care poti spune cu certitudine ca ceea ce vezi, sau auzi, sau citesti este atins de genialitate...ultimele versuri ale acestui poem, si in special "brusca gravitatie interioara", mi-au confirmat decisiv desavarsitul potential creativ al atat de incifratului, fara voia sa, poet...N. Stanescu...
vineri, noiembrie 24, 2006
Impresii de toamna
Au inceput sa tremure copacii de frig,
In dimineti brumate de noiembrie,
Strazile acoperite de frunze galbene
Par o simfonie de buburuze hepatice .
Grabiti, trecatorii isi tainuiesc sub fesuri tamplele,
Tramvaiele se sufoca in aerul trist,
De pe ziduri plouate se scurg umbre bolnave
Zdrentarosi hoinari cu suflet de artisti.
Prin cafenele misuna obscuri artisti,
Pictori colorand panze cu fum de tigara,
Si poeti realisti inventand pamflete sociale...
Pana in zori lumea va fi devenit o caricatura cu pitici.
Cantec la mare
iti amintesti de ziua in care ai adormit?
erai un copil, cu fruntea de visuri tradata,
culegeai de pe tarm ramasite-le unei iubiri
aruncata de valuri in inima unui inger de piatra...
nebun fiind, te certai noaptea cu stelele,
ai fi vrut ca lumina lor sa nu-ti fure
ochii in care iti ascundeai timid sufletul,
si cadeau rand pe rand pe fundul marii.
din tot ce-ai sperat doar luna mai stie
caci te priveste trist ca pe o stea amaruie
pe tarmul pustiu doar valul mai urla
durerea pasarii cu aripa franta.
azi pasesti printre stele cu ochii inchisi
si marea te trezeste intr-un alt vis,
aceleasi valuri isi peticesc poezia
asculta-le-ncet, iubeste fantezia...
joi, noiembrie 23, 2006
...Incerc sa gasesc o melodie care sa-mi serveasca drept material pentru ceea ce gandesc si simt acum, poate ca am sa o gasesc pana la sfarsitul acestui mesaj, sau poate ca nu...ascult Damien Rice-9 crimes...mi-a trimis-o un prieten ceva mai devreme si o ascult pentru a cincea oara cred...imi place mai mult partea melodica, mesajul in sine nu ma reprezinta in momentul de fata..desi, exista un vers care mi-a captat atentia: "is that alright with u?"...catre cine se indreapta aceasta intrebare?...ei bine, catre TINE...strainul ( generalizat) care a patruns in existenta mea intr-o zi cu soare, sau poate, ploua?...catre TINE, prietenul gasit intr-o lume ce parea sa nu mai aiba prieteni...catre TINE..prietena care mi-ai zambit sincer intr-o zi cand toate pareau sa nu mai aiba sens...catre TINE...fiinta sublima, pe care te-am gasit si te-am invaluit in dragoste...pe care te-am respectat si am incercat sa te inteleg...pe care te-am alinat cand plangeai, si te-am certat cand ai gresit...
...mai crede cineva in prietenie?...mai este cineva absolut sincer cu sine si cu ceilalti?
...azi a fost o zi fara soare...dar cat de clara lumina diminetii...se pare ca uneori, pentru a vedea adevarul trebuie sa renunti la ambalaje frumos colorate, la artifii, la reflectoare...priviti un om in lumina unei dimineti de noiembrie fara soare...cat adevar o sa vedeti in el...o sa vedeti un zambet prost afisat, sau poate o lacrima scapata de sub cenzura Eului ...si veti trece indiferenti pe langa durere...ne-am obisnuit sa nu mai vedem suferinta celui de langa noi, si am ales sa ne ascundem de propria noastra suferinta...ridicam zi de zi cate un zid intre NOI si DUREREA DIN NOI...intre ceea ce suntem si ceea ce am vrea sa fim....nu mai visam pentru ca raneste rasaritul ce ucide visul ...nu mai speram pentru ca nu mai avem incredere...suntem mai sceptici pentru ca doar atat am invatat din inteligenta...nu mai iubim pentru ca nu am fost iubiti...nu ne mai cerem iertare pentru ca nu mai avem puterea sa ne iertam pe noi insine...nu mai credem pentru ca Dumnezeu a devenit doar o idee de dreptate si nimic mai mult...
...nu mai avem incredere in cel de langa noi pentru ca am fost dezamagiti...nu mai spunem adevarul pentru ca am fost mintiti..nu vrem sa facem bine pentru ca ni s-a facut prea mult rau...suntem egoisti pentru ca nu am fost intelesi si tolerati...invinovatim pentru ca este mai usor sa vedem vinovati decat sa cautam solutii...jignim pentru ca vorbele frumoase au fost demistificate si doar cuvintele tari mai produc efecte ...nu mai plangem pentru ca ni se pare o lasitate ieftina...nu mai spunem :"ne doare" pentru ca ne este rusine...nu mai cerem ajutor pentru ca ne credem "eroi" ...
....ce a mai ramas din OM?...ideea de om...cel de azi nu mai crede decat in el insusi, loveste de doua ori pentru o lovitura primita; "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte"..."scopul scuza mijloacele"..."traieste pentru tine si prin tine"...
...restul, iubirea, toleranta, iertarea au fost catalogate drept inadecvate idealului de "maretie umana"...incercam sa ridicam castele din nisip...si ne lasam orbiti de lumina reflectoarelor...
...era dimineata, si mergeam tacuta pe strada...zambeam pentru ca nici-o durere nu se trezise in mine...si in linistea mea nu vedeam pe nimeni, doar umbre palide...cata ignoranta si cat adevar ...iluzia de a fi fost o zi perfecta: speranta de a fi invatat ceva nou..bucuria de a fi vorbit cu un strain...a fost sau nu a fost?...am fost EU sau doar atat am simtit din mine?...
...mai crede cineva in prietenie?...mai este cineva absolut sincer cu sine si cu ceilalti?
...azi a fost o zi fara soare...dar cat de clara lumina diminetii...se pare ca uneori, pentru a vedea adevarul trebuie sa renunti la ambalaje frumos colorate, la artifii, la reflectoare...priviti un om in lumina unei dimineti de noiembrie fara soare...cat adevar o sa vedeti in el...o sa vedeti un zambet prost afisat, sau poate o lacrima scapata de sub cenzura Eului ...si veti trece indiferenti pe langa durere...ne-am obisnuit sa nu mai vedem suferinta celui de langa noi, si am ales sa ne ascundem de propria noastra suferinta...ridicam zi de zi cate un zid intre NOI si DUREREA DIN NOI...intre ceea ce suntem si ceea ce am vrea sa fim....nu mai visam pentru ca raneste rasaritul ce ucide visul ...nu mai speram pentru ca nu mai avem incredere...suntem mai sceptici pentru ca doar atat am invatat din inteligenta...nu mai iubim pentru ca nu am fost iubiti...nu ne mai cerem iertare pentru ca nu mai avem puterea sa ne iertam pe noi insine...nu mai credem pentru ca Dumnezeu a devenit doar o idee de dreptate si nimic mai mult...
...nu mai avem incredere in cel de langa noi pentru ca am fost dezamagiti...nu mai spunem adevarul pentru ca am fost mintiti..nu vrem sa facem bine pentru ca ni s-a facut prea mult rau...suntem egoisti pentru ca nu am fost intelesi si tolerati...invinovatim pentru ca este mai usor sa vedem vinovati decat sa cautam solutii...jignim pentru ca vorbele frumoase au fost demistificate si doar cuvintele tari mai produc efecte ...nu mai plangem pentru ca ni se pare o lasitate ieftina...nu mai spunem :"ne doare" pentru ca ne este rusine...nu mai cerem ajutor pentru ca ne credem "eroi" ...
....ce a mai ramas din OM?...ideea de om...cel de azi nu mai crede decat in el insusi, loveste de doua ori pentru o lovitura primita; "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte"..."scopul scuza mijloacele"..."traieste pentru tine si prin tine"...
...restul, iubirea, toleranta, iertarea au fost catalogate drept inadecvate idealului de "maretie umana"...incercam sa ridicam castele din nisip...si ne lasam orbiti de lumina reflectoarelor...
...era dimineata, si mergeam tacuta pe strada...zambeam pentru ca nici-o durere nu se trezise in mine...si in linistea mea nu vedeam pe nimeni, doar umbre palide...cata ignoranta si cat adevar ...iluzia de a fi fost o zi perfecta: speranta de a fi invatat ceva nou..bucuria de a fi vorbit cu un strain...a fost sau nu a fost?...am fost EU sau doar atat am simtit din mine?...
miercuri, noiembrie 22, 2006
"Caci singuratatea nu inseamna sa nu participi la lume; sa te superi pe timpul tau si sa-i intorci spatele. Oameni de-acestia, bosumflati, care zic ca traiesc in turn de fildes, sa ramana sa inghete acolo, singuri cu trufia lor. Dar singuraticul adevarat nu fuge de oameni decat spre a regasi tovarasia mai adanca dintre el si ceilalti. Si o gaseste, intr-adevar, el si cel care traieste de-a valma cu lumea. Omul care stie sa fie si singur, acela te intelege cu adevarat, acela te iubeste cu adevarat. Celalalt, prea de-aproape, iti tine doar umbra. E timpul sa nu mai tinem atata umbra celorlalti." (C.Noica, Incotro merge cugetul contemporan, 1937)
...am citit aceste randuri de prea multe ori ca sa nu le fi inteles sensul...si totusi, raman niste intrebari ce vor sa primeasca raspuns...cine este atat de trufas incat sa pretinda ca e de neinteles?...si cine, in singuratate iubindu-i pe ceilalti, stie sa traseze cu precizie linia dintre intelegere nemarturisita si indiferenta?...cat sa fim singuri, si cat sa fim in lume, astfel incat cei de langa noi, pe care ii iubim, sa nu se simta abandonati...sau sufocati?...dupa cum se vede, e o chestiune de echilibru, sau daca vreti, tine de simtul masurii.
...au existat poate momente in viata in care nu am stiut sa spun "te iubesc"...dar la fel de multe, sau poate mai multe au fost cele in care as fi vrut sa spun "te urasc" fara sa fi simtit asta vre-o clipa...cum se face ca tot ce este bun in noi, refuza sa se marturiseasca, si tot ce este rau se expune cu atata usurinta incat uneori, trebuie sa te autocenzurezi pentru a nu-i rani pe cei la care tii?...
..mi s-a reprosat ca nu stau in lume atat cat ar trebui, sau ca ma inchid 'intr-un turn de fildes" de unde nu ma pot vedea decat pe mine...dar, fara a manifesta prea multa toleranta fata de mine, sau fara a-mi cauta scuze, nu am fost "singura" niciodata...nici chiar atunci cand nu era nimeni langa mine...caci in fiecare secunda gandul ma poarta catre un altul...sau catre altii...cei care nu pot intelege asta, vor continua sa ma invinovateasca, dar cei care stiu ca nu vor fi niciodata abandonati, vor intelege poate, ca este simplu sa spui "te iubesc"...si de cele mai multe ori imposibil sa-ti manifesti sentimentele...si poate, ca sunt oameni care nu vor sti niciodata cat de mult ii pretuiesc...dar daca au indoieli, sa ma priveasca cel putin o data in ochi...fara sa coboare un val de neincredere peste pleoape...si cred ca vor intelege...
...am citit aceste randuri de prea multe ori ca sa nu le fi inteles sensul...si totusi, raman niste intrebari ce vor sa primeasca raspuns...cine este atat de trufas incat sa pretinda ca e de neinteles?...si cine, in singuratate iubindu-i pe ceilalti, stie sa traseze cu precizie linia dintre intelegere nemarturisita si indiferenta?...cat sa fim singuri, si cat sa fim in lume, astfel incat cei de langa noi, pe care ii iubim, sa nu se simta abandonati...sau sufocati?...dupa cum se vede, e o chestiune de echilibru, sau daca vreti, tine de simtul masurii.
...au existat poate momente in viata in care nu am stiut sa spun "te iubesc"...dar la fel de multe, sau poate mai multe au fost cele in care as fi vrut sa spun "te urasc" fara sa fi simtit asta vre-o clipa...cum se face ca tot ce este bun in noi, refuza sa se marturiseasca, si tot ce este rau se expune cu atata usurinta incat uneori, trebuie sa te autocenzurezi pentru a nu-i rani pe cei la care tii?...
..mi s-a reprosat ca nu stau in lume atat cat ar trebui, sau ca ma inchid 'intr-un turn de fildes" de unde nu ma pot vedea decat pe mine...dar, fara a manifesta prea multa toleranta fata de mine, sau fara a-mi cauta scuze, nu am fost "singura" niciodata...nici chiar atunci cand nu era nimeni langa mine...caci in fiecare secunda gandul ma poarta catre un altul...sau catre altii...cei care nu pot intelege asta, vor continua sa ma invinovateasca, dar cei care stiu ca nu vor fi niciodata abandonati, vor intelege poate, ca este simplu sa spui "te iubesc"...si de cele mai multe ori imposibil sa-ti manifesti sentimentele...si poate, ca sunt oameni care nu vor sti niciodata cat de mult ii pretuiesc...dar daca au indoieli, sa ma priveasca cel putin o data in ochi...fara sa coboare un val de neincredere peste pleoape...si cred ca vor intelege...
marți, noiembrie 21, 2006
...ascult acum una din Nocturnele lui Chopin...nu cred sa existe mai multa liniste decat in acest fluviu de sunete ce se varsa in el insusi de pe clapele pianului ...transfigurat in pana de scris, pianul naste din sunete infinite armonii de emotii si sentimente de care te lasi manipulat, fermecat...ca-ntr-un tablou impresionist toate isi pierd forma..raman doar urmele vagi ale contururilor...si-un amestec insolit de nuante ti se impregneaza in suflet, in simturi...
...as putea sa ma gandesc la ceva, sau as putea sa-mi descriu visul...dar muzica e mai presus de cunostinta mea rationala...e acum si aici, si totodata intr-o alta sfera, rupta violent din pasivitatea clipei prezente se inalta spre zari in care numai spiritul poate patrunde...durere si bucurie...lacrima si suras, sublimate in aceste mirifice acorduri...se lovesc de tarm valuri furioase si speriat te refugiezi din calea lor pe o stanca cariata de timp...acolo, la capatul lumii, sau la inceputul ei regasesti Lumina dintai..si nimbul de ape care a generat viata...acolo, la adapostul timpului care nu ucide in curgerea lui, ci doar transfigureaza, devii...te implinesti ca fiinta ...
...as putea sa ma gandesc la ceva, sau as putea sa-mi descriu visul...dar muzica e mai presus de cunostinta mea rationala...e acum si aici, si totodata intr-o alta sfera, rupta violent din pasivitatea clipei prezente se inalta spre zari in care numai spiritul poate patrunde...durere si bucurie...lacrima si suras, sublimate in aceste mirifice acorduri...se lovesc de tarm valuri furioase si speriat te refugiezi din calea lor pe o stanca cariata de timp...acolo, la capatul lumii, sau la inceputul ei regasesti Lumina dintai..si nimbul de ape care a generat viata...acolo, la adapostul timpului care nu ucide in curgerea lui, ci doar transfigureaza, devii...te implinesti ca fiinta ...
Vis de toamna
Nu-ntoarce surasul spre lacrima ninsa pe buze,
Nu profana trupul durerii cu rasul de fiara ucisa,
Priveste-n fantana chipul sperantei trecute,
Renaste-n botezul solar cu aripile larg desfacute.
Printre torte aprinse plouau secundele trist,
Un ropot lenes de note muzicale cad in abis,
Ma ridic din timp ca un fluture in asfintit
Vag, ploii zambind, copilul tradat de Paradis.
Si ma indrept in pasi de vals spre ziua de maine,
Ca un orb cautand fericirea sub focuri de artificii,
Cu mana pe pleoape imi asez masca de vise
Un inger de hartie colorat in frumuseti si capricii...
luni, noiembrie 20, 2006
NOCTURNA
Te zarisem printre masti zburand spre Soare
Statuie arzand glacial intr-un zambet amar,
Pe strazi ploua in noapte, si calcam prin noroi,
Ca printre ganduri ucise de vanturi polare.
Te vazusem pe o scena de teatru ambulant,
Invatand multimile sa rada fad,
De atata ploaie aripile-mi erau ude,
Si asfaltul mi se lipise de tample...
Te auzisem intr-o sala de amfiteatru, murdara...
Actor sublimat in statuie de lut stelara,
Iti crescusera pe umeri aripi vibrand de voluptate,
Sa-mi acoperi ochii, suav, cu-n val de fatalitate....
Te zarisem printre masti zburand spre Soare
Statuie arzand glacial intr-un zambet amar,
Pe strazi ploua in noapte, si calcam prin noroi,
Ca printre ganduri ucise de vanturi polare.
Te vazusem pe o scena de teatru ambulant,
Invatand multimile sa rada fad,
De atata ploaie aripile-mi erau ude,
Si asfaltul mi se lipise de tample...
Te auzisem intr-o sala de amfiteatru, murdara...
Actor sublimat in statuie de lut stelara,
Iti crescusera pe umeri aripi vibrand de voluptate,
Sa-mi acoperi ochii, suav, cu-n val de fatalitate....
duminică, noiembrie 19, 2006
...A trecut prea mult timp de cand nu am mai scris...desi, poate ca in fiecare zi s-a nascut in mine un gand ce se vroia a fi impartasit...dupa mai bine de o luna, am fost ieri acasa..mi-am revazut parintii, sora...my old room...nimic nou, nimic vechi...ca si cum timpul nu trecuse peste lucruri...ci doar peste mine...cartile erau la locul lor in rafturi, numai eu mi-am desfacut si reconstruit rafturile inimii de nenumarate ori...oamenii pe care i-am reintalnit, si pe care ii stiu din copilarie nu au mai ajuns cu povestile lor pana la mine...ceva s-a schimbat...si parca totul vietuieste in neclintire...
...de altfel...cata diferenta intre timpul exterior tie, si cel interior...cata departare in spatiu intre masina care goneste pe soseaua spre casa...si gandul tau pierdut undeva in spate, printre oamenii pe care tocmai i-ai parasit, sau undeva intr-un viitor spre care te-arunci asemeni pescarusilor in mare...eram in maxi-taxi intr-o dimineata obisnuita de toamna, citind fragmente din jurnalul filozofic al lui C.Noica...si deja , in jurul meu nu mai exista nimic...nici doamna de langa mine, nici baiatul care se ocupa de bilete in timp ce ma studia curios, ca pe un exemplar ciudat( -"cristina, oamenii normali se uita pe fereastra cand merg cu masina....ha ha...tu de ce citesti?"....asta a fost replica sora-mii cand am ajuns acasa si i-am zis ca in cele 24 de ore cat stau acasa am nevoie de carti...)...dar cata frumusete...ce incantare...sa stai pe un scaun scaldat in lumina soarelui matinal...rece si tepos...dar nu mai putin aurit...mergand printre cuvinte ca printre scoicile aduse de valuri pe tarm...alergand printre idei ca printr-o padure cu podoabele rapite de ploaie si vant...
...si cata durere...sa simti ca iubesti...fara sa stii ce...sa iubesti pur si simplu daruirea, jocul, impartasirea, marturisirea...
...asa ca am sa selectez acum un fragment din jurnalul lui Noica...in incercarea de a simti si voi, cu 24 de ora intarziere, bucuria si durerea unei dimineti de toamna, alergand pe un "boulevard of broken dreams"...mereu inainte, spre viata, mereu inapoia ta...spre "somnul " de dinainte de lume....
..."de ce e de neconceput un Narcis feminin? femeia se priveste, totusi, nespus de mult in oglinda. dar probabil pentru a vedea acolo pe un altul- care o priveste."
...de altfel...cata diferenta intre timpul exterior tie, si cel interior...cata departare in spatiu intre masina care goneste pe soseaua spre casa...si gandul tau pierdut undeva in spate, printre oamenii pe care tocmai i-ai parasit, sau undeva intr-un viitor spre care te-arunci asemeni pescarusilor in mare...eram in maxi-taxi intr-o dimineata obisnuita de toamna, citind fragmente din jurnalul filozofic al lui C.Noica...si deja , in jurul meu nu mai exista nimic...nici doamna de langa mine, nici baiatul care se ocupa de bilete in timp ce ma studia curios, ca pe un exemplar ciudat( -"cristina, oamenii normali se uita pe fereastra cand merg cu masina....ha ha...tu de ce citesti?"....asta a fost replica sora-mii cand am ajuns acasa si i-am zis ca in cele 24 de ore cat stau acasa am nevoie de carti...)...dar cata frumusete...ce incantare...sa stai pe un scaun scaldat in lumina soarelui matinal...rece si tepos...dar nu mai putin aurit...mergand printre cuvinte ca printre scoicile aduse de valuri pe tarm...alergand printre idei ca printr-o padure cu podoabele rapite de ploaie si vant...
...si cata durere...sa simti ca iubesti...fara sa stii ce...sa iubesti pur si simplu daruirea, jocul, impartasirea, marturisirea...
...asa ca am sa selectez acum un fragment din jurnalul lui Noica...in incercarea de a simti si voi, cu 24 de ora intarziere, bucuria si durerea unei dimineti de toamna, alergand pe un "boulevard of broken dreams"...mereu inainte, spre viata, mereu inapoia ta...spre "somnul " de dinainte de lume....
..."de ce e de neconceput un Narcis feminin? femeia se priveste, totusi, nespus de mult in oglinda. dar probabil pentru a vedea acolo pe un altul- care o priveste."
vineri, noiembrie 10, 2006
"A visa nu e de ajuns. Si nici chiar a trai. A SCRIE inseamna sa-ti stapanesti visul si sa-ti umpli viata.(Romain Rolland, replica data lui Panait Istrati in romanul La Rasarit Apune Soarele, de Dan Chisu)
...eram un copil cand am luat in mana pentru prima data un creion si m-am gandit sa scriu..eram un copil...naiv, vesel, si iubeam la nebunie viata si jocul...dar, mai aveam o pasiune care, desi nu imi ocupa tot timpul, imi aducea nesfarsite ore de-ncatare, de reverie...citeam pe nerasuflate zeci de basme...povesti...fugeam din cotidian la adapostul unor camere aurite de castel...imi stergeam lacrimile copilariei in imbratisarea unui print ratacitor...
...nu-mi amintesc cu exactitate ce am scris prima data, dar imi revine acum in fata ochilor un episod care m-a marcat pentru tot restul vietii...aveam doar cativa anisori, si intr-o noapte am ramas sa dorm la bunicii mei...una din matusile mele, preferata mea de altfel, imi recitase inainte sa adorm Luceafarul...vers cu vers, strofa cu strofa...pana la final...fireste ca nu puteam intelege atunci toate implicatiile estetice ale poemului dar..m-a incantat seninatatea, bucuria cu care imi recita atat de frumos...am stiut poate de atunci ca cititul va fi pentru mine mai mult decat o pasiune...am simtit poate inca de atunci ca visul de a scrie ma va bantui zi si noapte...si ca nu voi trai cu adevarat pana cand nu voi reusi sa-mi exersez un stil propriu de a face literatura...
...eram prin gimnaziu cred cand i-am aratat matusii mele cateva versuri...mi-a spus ca inconstient ( pentru ca inca nu-l citisem) scriam in stilul lui Blaga...cel pe care abia mult mai tarziu, datorita unui profesor de romana din liceu, l-am descoperit in toata maretia lui artistica...si uite asa se leaga za cu za o viata de om...si uite asa visul se impleteste cu realitatea...si ratiunea cu intuitia...din nefericire...imi lipseste cu desavarsire o disciplina riguroasa a scrisului...nu am suficienta rabdare pentru a lucra timp indelungat la cizelarea unor versuri ...la definitivarea unor idei..scriu dintr-un impuls de natura afectiva si nu neaparat din dorinta de a ma face cunoscuta, sau de a trasmite invataminte...scriu pentru ca asa imi dicteaza constiinta si pentru ca doar in aceasta "fericire" isi gaseste o scuza plauzibila refuzul meu de a "ma darui lumii"..de a fi parte integranta si activa a ei...
...acum..ascult R.Clayderman...m-am trezit cu o liniste neobisnuita in suflet...liniste pe care vreau sa o conserv de-a lungul zilei..este o stare de calm absolut, cand abia daca iti auzi propria respiratie, sau gandul umil..cand nimic nu te atinge, si nu te poate rani...este o stare care daca ar avea mai mult simt tragic are fi poate vecina cu moartea...dar astazi nu vreau sa traiesc gandul pedepsitor al fatalitatii...azi sunt o lebada care danseaza doar pentru sine...astazi sunt EU...si ii rog pe cei care vor dori sa ma scoata din starea aceasta de somnolenta, reverie, sa fie ingaduitori si sa ma lase sa-mi traiesc visul pana la capat...
...azi-noapte am visat frumos..frumos pentru ca am vazut un chip pe care nu credeam sa-l intalnesc in vis...poate ca starea mea de acum nu este decat o incercare naiva de prelungire a unei "intalniri" care poate ca nu va trece niciodata de granita dintre iluzie si realitate...dar la asta nu vreau sa ma gandesc acum, e prea trist...acum zambesc...e un zambet cu fata intoarsa de la lume spre inima-mi ce abia palpaie a viata...
...eram un copil cand am luat in mana pentru prima data un creion si m-am gandit sa scriu..eram un copil...naiv, vesel, si iubeam la nebunie viata si jocul...dar, mai aveam o pasiune care, desi nu imi ocupa tot timpul, imi aducea nesfarsite ore de-ncatare, de reverie...citeam pe nerasuflate zeci de basme...povesti...fugeam din cotidian la adapostul unor camere aurite de castel...imi stergeam lacrimile copilariei in imbratisarea unui print ratacitor...
...nu-mi amintesc cu exactitate ce am scris prima data, dar imi revine acum in fata ochilor un episod care m-a marcat pentru tot restul vietii...aveam doar cativa anisori, si intr-o noapte am ramas sa dorm la bunicii mei...una din matusile mele, preferata mea de altfel, imi recitase inainte sa adorm Luceafarul...vers cu vers, strofa cu strofa...pana la final...fireste ca nu puteam intelege atunci toate implicatiile estetice ale poemului dar..m-a incantat seninatatea, bucuria cu care imi recita atat de frumos...am stiut poate de atunci ca cititul va fi pentru mine mai mult decat o pasiune...am simtit poate inca de atunci ca visul de a scrie ma va bantui zi si noapte...si ca nu voi trai cu adevarat pana cand nu voi reusi sa-mi exersez un stil propriu de a face literatura...
...eram prin gimnaziu cred cand i-am aratat matusii mele cateva versuri...mi-a spus ca inconstient ( pentru ca inca nu-l citisem) scriam in stilul lui Blaga...cel pe care abia mult mai tarziu, datorita unui profesor de romana din liceu, l-am descoperit in toata maretia lui artistica...si uite asa se leaga za cu za o viata de om...si uite asa visul se impleteste cu realitatea...si ratiunea cu intuitia...din nefericire...imi lipseste cu desavarsire o disciplina riguroasa a scrisului...nu am suficienta rabdare pentru a lucra timp indelungat la cizelarea unor versuri ...la definitivarea unor idei..scriu dintr-un impuls de natura afectiva si nu neaparat din dorinta de a ma face cunoscuta, sau de a trasmite invataminte...scriu pentru ca asa imi dicteaza constiinta si pentru ca doar in aceasta "fericire" isi gaseste o scuza plauzibila refuzul meu de a "ma darui lumii"..de a fi parte integranta si activa a ei...
...acum..ascult R.Clayderman...m-am trezit cu o liniste neobisnuita in suflet...liniste pe care vreau sa o conserv de-a lungul zilei..este o stare de calm absolut, cand abia daca iti auzi propria respiratie, sau gandul umil..cand nimic nu te atinge, si nu te poate rani...este o stare care daca ar avea mai mult simt tragic are fi poate vecina cu moartea...dar astazi nu vreau sa traiesc gandul pedepsitor al fatalitatii...azi sunt o lebada care danseaza doar pentru sine...astazi sunt EU...si ii rog pe cei care vor dori sa ma scoata din starea aceasta de somnolenta, reverie, sa fie ingaduitori si sa ma lase sa-mi traiesc visul pana la capat...
...azi-noapte am visat frumos..frumos pentru ca am vazut un chip pe care nu credeam sa-l intalnesc in vis...poate ca starea mea de acum nu este decat o incercare naiva de prelungire a unei "intalniri" care poate ca nu va trece niciodata de granita dintre iluzie si realitate...dar la asta nu vreau sa ma gandesc acum, e prea trist...acum zambesc...e un zambet cu fata intoarsa de la lume spre inima-mi ce abia palpaie a viata...
miercuri, noiembrie 08, 2006
...dupa nenumarate zile cenusii astazi ne-au zambit sfios cateva raze de soare...a fost o adevarata incantare sa merg pe strada invaluita in lumina rece a acestui inceput de noiembrie...la universitate..apoi la banca...apoi drumul spre casa...banala trecere prin gang pentru a scurta clipa dinaintea trecerii pragului in universul intim...familiar...nici astazi nu s-a intamplat nimic semnificativ..poate doar in mine au avut loc niste prefaceri in masura sa ma situeze pe un alt plan de idei...intr-o alta sfera afectiva....
...astazi am fost convinsa ca lumea asta, asa pustiita de sensuri cum ne apare, se zbate totusi pentru fericire...sa fie oare aerul de sarbatoare care a adus zamebete pe chipul celor care mi-au iesit azi in cale?...sau sarbatoarea aceasta nu este altceva decat un pretext pentru cei multi, care isi petrec timpul intr-o ignoranta generatoare de liniste, de a vedea si dincolo de azi, acum, sine...de a arunca o privire fugara si spre cel de langa el?...azi oamenii...s-au felicitat intre ei...au rasunat in toata "tara" urari de "la multi ani"..."sa fii fericit"..."sa fii iubit"...azi s-a incercat o misiune de comuniune...in cel mai profund sens al sau, adica afectiv....
...dincolo de aparenta veselie generala care perturba obisnuitul realism cotidian, care imi induce o oarecare stare de comfort psihic, ma intristeaza aceasta "sarada universalizata"...toata lumea incearca sa minta pe toata lumea ca bunele intentii rezista interesului propriu..ca oamenii iubesc sincer...si mai ales..toti se mint pe ei insisi cand isi imagineaza ca niste banale urari de "la multi ani" pot suplini lipsa de comunicare afectiva din trecut...toate aceste stereotipii verbale..sunt cu atat mai grave cu cat pretind ca sunt mai mult decat atat..cu cat isi revendica statutul de traire afectica autentica...
...si ca sa inchei acest monolog, am ales pentru astazi o poezie la care tin foarte mult tocmai pentru ca este un protest ridicat impotriva ignorantei ce salasluieste la mare cinste in viata celor mai multi dintre noi...
AVEM TIMP- OCTAVIAN PALER
Avem timp pentru toate.Sa dormin,
sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judeam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
AVEM TIMP PENTRU TOATE.
NU E TIMP PENTRU PUTINA TANDRETE.
CAND SA FACEM SI ASTA MURIM.
...astazi este o zi dedicata dragostei...armoniei...comuniunii spirituale...
...astazi am fost convinsa ca lumea asta, asa pustiita de sensuri cum ne apare, se zbate totusi pentru fericire...sa fie oare aerul de sarbatoare care a adus zamebete pe chipul celor care mi-au iesit azi in cale?...sau sarbatoarea aceasta nu este altceva decat un pretext pentru cei multi, care isi petrec timpul intr-o ignoranta generatoare de liniste, de a vedea si dincolo de azi, acum, sine...de a arunca o privire fugara si spre cel de langa el?...azi oamenii...s-au felicitat intre ei...au rasunat in toata "tara" urari de "la multi ani"..."sa fii fericit"..."sa fii iubit"...azi s-a incercat o misiune de comuniune...in cel mai profund sens al sau, adica afectiv....
...dincolo de aparenta veselie generala care perturba obisnuitul realism cotidian, care imi induce o oarecare stare de comfort psihic, ma intristeaza aceasta "sarada universalizata"...toata lumea incearca sa minta pe toata lumea ca bunele intentii rezista interesului propriu..ca oamenii iubesc sincer...si mai ales..toti se mint pe ei insisi cand isi imagineaza ca niste banale urari de "la multi ani" pot suplini lipsa de comunicare afectiva din trecut...toate aceste stereotipii verbale..sunt cu atat mai grave cu cat pretind ca sunt mai mult decat atat..cu cat isi revendica statutul de traire afectica autentica...
...si ca sa inchei acest monolog, am ales pentru astazi o poezie la care tin foarte mult tocmai pentru ca este un protest ridicat impotriva ignorantei ce salasluieste la mare cinste in viata celor mai multi dintre noi...
AVEM TIMP- OCTAVIAN PALER
Avem timp pentru toate.Sa dormin,
sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judeam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
AVEM TIMP PENTRU TOATE.
NU E TIMP PENTRU PUTINA TANDRETE.
CAND SA FACEM SI ASTA MURIM.
...astazi este o zi dedicata dragostei...armoniei...comuniunii spirituale...
marți, noiembrie 07, 2006
Cantec fara raspuns-Nichita Stanescu
De ce te-oi fi iubind femeie visatoare,
care mi te incolacesti ca un fum, ca o vita-de-vie
in jurul pieptului, in jurul tamplelor,
mereu frageda, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingasa
ca firul de iarba ce taie in doua
luna varateca, azvarlind-o in ape,
despartita de ea insasi
ca doi indragostiti dupa imbratisare?...
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare caprui rasarindu-mi peste umar,
tragand dupa el un cer de miresme
cu nouri subtiri, fara umbra?
De ce te-oi fi iubind, ora de neuitat,
care-n loc de sunete
goneste-n jurul inimii mele
o herghelie de manji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atata, iubire,
vartej de-anotimpuri colorand un cer
(totdeauna altul,totdeauna aproape)
ca o frunza cazand.Ca o rasuflare aburita de ger.
...versurile acestea reflecta poate cea mai frumoasa declaratie de iubire pe care am citit-o vreodata...este bine stiut faptul ca poezia lui Stanescu a revolutionat intraga estetica a poeticului...ca el a facut din cuvinte materie vie cu care sa semnifice intreaga gama coloristica a emotiilor si sentimentelor umane...
...in seara aceasta nu ma simt suficient de lucida pentru a ma marturisi...exista in mine o oboseala care ma sustrage din imponderabilitatea gandurilor si ma arunca pe tarmul clipei prezente...azi nu am avut timp sa visez...nu am avut timp sa citesc...pentru cei mai multi asta ar insemna ca am experimentat banalul cotidian, ca am trait prin actiune, fapt concret...eu insa simt ca am pierdut o frantura de timp in care as fi putut sa "traiesc" altfel..sa fiintez mai mult si sa exist mai putin...
luni, noiembrie 06, 2006
...vi s-a intamplat sa va fie dor de cineva despre care nu stiti aproape nimic?...ati cunoscut sentimentul acela, aproape indescifrabil de dor pentru o fiinta pe care incercati sa o ghiciti printre franturi de ganduri...?
...mie mi s-a intamplat de prea multe ori ca sa ma mai mire acum...stau si ma intreb...cu ce este mai lipsita de importanta dragostea pe care o simti fara a o impartasi..si tocmai de aceea, fara a te hrani din ea....fata de dragostea reciproc manifestata...de ce are cea din urma mai multa credibilitate...autenticitate...atata timp cat sentimentul in sine supravietuieste in tine si intr-un caz si in celalalt...
...se presupune ca iubirea platonica este specifica adolescentilor...ca ea apare si se manifesta doar la varsta la care suntem poate prea tematori pentru a ne deschide sufletul in fata celei/celui pe care il iubim...nu ma indoiesc ca fiecare a experimentat , chiar si pentru o scurta perioada aceasta "melancolie a inimii"...dar, ma intreb, sa fie oare imposibila o asemenea iubire la varsta cand se presupune ca ai suficient curaj ca sa te marturisesti?...ma gandesc ca iubirea, in toata complexitatea ei trece prin atat de multe stadii incat nu poate sari peste indoieli, teama de a fi respins, tristete si nerabdarea implinirii...iar toate astea au un farmec atat de aparte incat nu ne putem lipsi de el doar pentru ca suntem "prea mari"...maturi....sau mult prea ancorati in concret si materialitate...de ce sa nu iubim, cu toate riscurile, fara a ne gandi daca vom fi sau nu iubiti la randul nostru?...de ce sa nu bem si cupa aceasta de fericire amara pentru a ne "umple sufletele"...pentru a bandaja...chiar si numai iluzoriu ranile singuratatii...
...ce rau poate sa ne aduca o dulce visare?...suferim deziluzii atat de des incat ne-am obisnuit cu durerea...acum, avem cel putin sansa de a compensa aceasta suferinta printr-un sentiment care sa ne aduca daca nu implinire macar constiinta fortelor noastre sufletesti de a iubi...nu este altceva decat o forma de a renunta la egoismul atat de caracteristic fiintei umane ....si o incercare de redefinire a propriei persoane prin raportare la un altul, pe care, intamplator sau nu, il doresti aproape....
...mie mi s-a intamplat de prea multe ori ca sa ma mai mire acum...stau si ma intreb...cu ce este mai lipsita de importanta dragostea pe care o simti fara a o impartasi..si tocmai de aceea, fara a te hrani din ea....fata de dragostea reciproc manifestata...de ce are cea din urma mai multa credibilitate...autenticitate...atata timp cat sentimentul in sine supravietuieste in tine si intr-un caz si in celalalt...
...se presupune ca iubirea platonica este specifica adolescentilor...ca ea apare si se manifesta doar la varsta la care suntem poate prea tematori pentru a ne deschide sufletul in fata celei/celui pe care il iubim...nu ma indoiesc ca fiecare a experimentat , chiar si pentru o scurta perioada aceasta "melancolie a inimii"...dar, ma intreb, sa fie oare imposibila o asemenea iubire la varsta cand se presupune ca ai suficient curaj ca sa te marturisesti?...ma gandesc ca iubirea, in toata complexitatea ei trece prin atat de multe stadii incat nu poate sari peste indoieli, teama de a fi respins, tristete si nerabdarea implinirii...iar toate astea au un farmec atat de aparte incat nu ne putem lipsi de el doar pentru ca suntem "prea mari"...maturi....sau mult prea ancorati in concret si materialitate...de ce sa nu iubim, cu toate riscurile, fara a ne gandi daca vom fi sau nu iubiti la randul nostru?...de ce sa nu bem si cupa aceasta de fericire amara pentru a ne "umple sufletele"...pentru a bandaja...chiar si numai iluzoriu ranile singuratatii...
...ce rau poate sa ne aduca o dulce visare?...suferim deziluzii atat de des incat ne-am obisnuit cu durerea...acum, avem cel putin sansa de a compensa aceasta suferinta printr-un sentiment care sa ne aduca daca nu implinire macar constiinta fortelor noastre sufletesti de a iubi...nu este altceva decat o forma de a renunta la egoismul atat de caracteristic fiintei umane ....si o incercare de redefinire a propriei persoane prin raportare la un altul, pe care, intamplator sau nu, il doresti aproape....
duminică, noiembrie 05, 2006
...asa cum bine am presupus inca de aseara...privesc acum in mine si dupa o noapte de "petrecere" simt ca totul a fost risipa de timp...si de energie...de altfel,starea aceasta m-a cuprins inca de pe la 3 dimineata si nu m-a parasit nici macar in somn...eram in fata unui bar studentesc -CV-...batea vantul si frunze lipsite de viata zburau de colo-colo....cerul cenusiu parea de o solemnitate covarsitoare...si aerul rece ,chiar f rece imi inunda plamaniii cu o violenta grozava....de parca mi-ar fi ordonat cu glas salbatic:TRAIESTE!...si traiam...priveam in jurul meu..din spate se auzeau zgomote haotice..muzica,rasete...cu cateva minunte in urma fusesem si eu acolo, in mijlocul lor...eram o particica din veselia generala...eram unul din numerosii pasi de dans...si eram atat de singura...de ce?...
..ma trezesc in mijlocul unor oameni pe care ii cunosc,cu care vorbesc, rad, ma distrez...si dintr-o data ma simt expulzata de acolo...de fapt, ma auto-exclud... de parca o forta din mine, si totusi mai presus de mine mi-ar porunci sa plec...sa las in urma si oamenii si dansul lor prin viata....exista in fiecare dintre noi un GOL care ne insoteste de la nastere si pana in ceasul mortii...si poate chiar dupa moarte..o gauta neagra care ne absoarbe toata "dorinta de viata"...care ne cheama spre "izolare, asceza"...si toata viata alergam asemeni unor furnici printre frunze planse, printre pietre ucide de cuvant...alergam tanguindu-ne, plangandu-ne fiinta duala...ne intristam pentru ranile trupului...dar mai ales agonizam pentru fiecare suferinta care ne macina sufletul...si atunci, unde sa cautam, unde sa cersim "izbavire"?...spre care rasarit sa ne indreptam capetele ninse de ani ca sa primim in noi LUMINA?...si spre care colt de cer sa privim pentru a zari steaua ce ne calauzeste pluta vietii?...avem nevoie de Soare? avem nevoie de Stele?...avem nevoie de ploaie sau de frunze, sau de copaci...pentru a fi impliniti?...pentru a umple golul existential in care ne framantam gandurile?...pentru a demitiza absurdul care ne ucide visele si idealul...avem nevoie de UN DUMNEZEU...care sa ne iubeasca....care sa se salasluiasca in noi si sa ne hraneasca cu adevar si lumina...si daca Dumnezeu este in primul rand IUBIRE...si daca el ar fi in fiecare dintre noi..si daca noi i-am asculta porunca:"iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti."...si am trai in liniste...am fi fericiti?...cartile spun ca da..si constiinta ne spune poate acelasi lucru....si atunci,de ce gresim?...de ce fugim de noi insine, de lumina ce zace parasita in noi?...ne ce ne renegam fiinta spirituala si traim doar in paradisul dionisiac....?...
...era 3 dimineata si eu fugisem de lume...fugisem de veselia lor si de dorinta lor de a trai in IGNORANTA...si m-am ascuns intr-o frunza...purtata de vant cand spre pamant, atrasa de forta gravitationala...cand spre cer...inaltata de un ideal de iubire ...si visam poate la o lume mai buna...la o liniste cum numai in secunda mortii ti-e dat sa traiesti...visam la o renuntare de a lupta cu toti cei din jurul meu...si o resemnare muta in fata acelora care o viata intreaga isi reneaga fiinta angelica...si se scalda in vin si lumini artificiale...
...acum, sunt singura..mi-am inchis portile sufletului pe care ieri le deschisesem cu atata bunavointa lumii...si mi-am pus pe buze pecetea tacerii...doar ochii mei ce de atatea ori au iubit sa ploua mai pot ridica in priviri un semn de revolta...
..ma trezesc in mijlocul unor oameni pe care ii cunosc,cu care vorbesc, rad, ma distrez...si dintr-o data ma simt expulzata de acolo...de fapt, ma auto-exclud... de parca o forta din mine, si totusi mai presus de mine mi-ar porunci sa plec...sa las in urma si oamenii si dansul lor prin viata....exista in fiecare dintre noi un GOL care ne insoteste de la nastere si pana in ceasul mortii...si poate chiar dupa moarte..o gauta neagra care ne absoarbe toata "dorinta de viata"...care ne cheama spre "izolare, asceza"...si toata viata alergam asemeni unor furnici printre frunze planse, printre pietre ucide de cuvant...alergam tanguindu-ne, plangandu-ne fiinta duala...ne intristam pentru ranile trupului...dar mai ales agonizam pentru fiecare suferinta care ne macina sufletul...si atunci, unde sa cautam, unde sa cersim "izbavire"?...spre care rasarit sa ne indreptam capetele ninse de ani ca sa primim in noi LUMINA?...si spre care colt de cer sa privim pentru a zari steaua ce ne calauzeste pluta vietii?...avem nevoie de Soare? avem nevoie de Stele?...avem nevoie de ploaie sau de frunze, sau de copaci...pentru a fi impliniti?...pentru a umple golul existential in care ne framantam gandurile?...pentru a demitiza absurdul care ne ucide visele si idealul...avem nevoie de UN DUMNEZEU...care sa ne iubeasca....care sa se salasluiasca in noi si sa ne hraneasca cu adevar si lumina...si daca Dumnezeu este in primul rand IUBIRE...si daca el ar fi in fiecare dintre noi..si daca noi i-am asculta porunca:"iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti."...si am trai in liniste...am fi fericiti?...cartile spun ca da..si constiinta ne spune poate acelasi lucru....si atunci,de ce gresim?...de ce fugim de noi insine, de lumina ce zace parasita in noi?...ne ce ne renegam fiinta spirituala si traim doar in paradisul dionisiac....?...
...era 3 dimineata si eu fugisem de lume...fugisem de veselia lor si de dorinta lor de a trai in IGNORANTA...si m-am ascuns intr-o frunza...purtata de vant cand spre pamant, atrasa de forta gravitationala...cand spre cer...inaltata de un ideal de iubire ...si visam poate la o lume mai buna...la o liniste cum numai in secunda mortii ti-e dat sa traiesti...visam la o renuntare de a lupta cu toti cei din jurul meu...si o resemnare muta in fata acelora care o viata intreaga isi reneaga fiinta angelica...si se scalda in vin si lumini artificiale...
...acum, sunt singura..mi-am inchis portile sufletului pe care ieri le deschisesem cu atata bunavointa lumii...si mi-am pus pe buze pecetea tacerii...doar ochii mei ce de atatea ori au iubit sa ploua mai pot ridica in priviri un semn de revolta...
sâmbătă, noiembrie 04, 2006
" Nimic nu este mai frumos in viata decat sa dai si sa primesti, ca un izvor. Dar sa nu uitati ca echilibrul vietii noastre se creeaza dand totul si neprimind decat ceva."(C.Noica,Jurnal filozofic.)
Astazi m-am trezit cu un dor nebun de viata...desi foarte obosita,am reusit sa-mi beau cafeaua cu ochii deschisi....si sa ma eliberez de visele de peste noapte printr-un exercitiu foarte practic de "curatenie "...a casei...ma rog...cotidianul pune de fiecare data stapanire pe tine chiar de la prima secunda in care te trezesti...apoi...s-a intamplat ceva atat de frumos incat ma tem ca bietele cuvinte pe care le am in minte nu vor putea exprima bucuria pe care am simtit-o....a fost un telefon,tocmai de la Roma,de la cea mai buna prietena a mea, Anisoara....ea este de fapt,surioara mea...dar vreau acum sa aduc un omagiu unei prietenii care dureaza de mai bine de zece ani si care m-a insotit pe tot parcusul evolutiei mele spre maturitate....
De ce acest citat,din Noica?...pentru ca el este expresia cea mai fidela a prieteniei pe care Ana mi-o poarta...este singurul om in care am incredere totala...stiu sigur ca niciodata nu m-ar putea trada...nu m-ar minti...nu m-ar rani....si cand te gandesti ca eu nu-i pot oferi in schimbul "loialitatii" ei decat o banala prietenie...am simtit intotdeauna ca intensitatea sentimentelor ei o depaseste cu mult pe a mea...si ca nu merit sa-i "stapanesc" sufletul cu atata "tiranie"...ea mi-a daruit totul...tot ceea ce viseaza cineva atunci cand se gandeste la PRIETENIE...pana si ceea ce nu-si poate imagina pentru ca fortele sufletesti si increderea in oameni i-au fost atat de mult secatuite incat nu mai spera intr-o prietenie sincera...si chiar daca ea nu va vedea acum acest mesaj....ma rog ca cel putin sa simta dragostea pe care i-o port de atata timp...
...sunt putin distrata..simt asta din felul in care imi pulseaza literele in gand...dupa nervozitatea degetelor pe tastatura....sunt cumva "in afara mea"....astazi,portile sufletului meu s-au deschis larg spre lume...si am lasat sa patrunda si rasul oamenilor...si frigul de afara....astazi voi fi pierduta pentru a mine...eliberata de mine insami....maine dimineata ma voi uita probabil inciudata in oglinda si ma voi mustra pentru timpul pretios pe care l-am pierdut lasandu-ma "prada lumii si impresiilor ei" efemere....ascult de mai bine de jumate de ora aceeasi melodie...dar nici nu simt nevoia sa o schimb...in ultimele 12 ore am zambit atat de mult cum n-am zambit poate in 20 de ani...si TOTUL se datoreaza unor oameni atat de dragi mie incat ei nici nu-si imagineaza acum...asa ca,nu pot decat sa le spun:"va multumesc dragii mei, pentru ca mi-ati daruit totul, iar eu va pot da atat de putin in schimb!"...
...caci ce poti pretinde mai mult,sau mai frumos de la un om decat sa-ti sadeasca in priviri si in suflet UN ZAMBET....
Astazi m-am trezit cu un dor nebun de viata...desi foarte obosita,am reusit sa-mi beau cafeaua cu ochii deschisi....si sa ma eliberez de visele de peste noapte printr-un exercitiu foarte practic de "curatenie "...a casei...ma rog...cotidianul pune de fiecare data stapanire pe tine chiar de la prima secunda in care te trezesti...apoi...s-a intamplat ceva atat de frumos incat ma tem ca bietele cuvinte pe care le am in minte nu vor putea exprima bucuria pe care am simtit-o....a fost un telefon,tocmai de la Roma,de la cea mai buna prietena a mea, Anisoara....ea este de fapt,surioara mea...dar vreau acum sa aduc un omagiu unei prietenii care dureaza de mai bine de zece ani si care m-a insotit pe tot parcusul evolutiei mele spre maturitate....
De ce acest citat,din Noica?...pentru ca el este expresia cea mai fidela a prieteniei pe care Ana mi-o poarta...este singurul om in care am incredere totala...stiu sigur ca niciodata nu m-ar putea trada...nu m-ar minti...nu m-ar rani....si cand te gandesti ca eu nu-i pot oferi in schimbul "loialitatii" ei decat o banala prietenie...am simtit intotdeauna ca intensitatea sentimentelor ei o depaseste cu mult pe a mea...si ca nu merit sa-i "stapanesc" sufletul cu atata "tiranie"...ea mi-a daruit totul...tot ceea ce viseaza cineva atunci cand se gandeste la PRIETENIE...pana si ceea ce nu-si poate imagina pentru ca fortele sufletesti si increderea in oameni i-au fost atat de mult secatuite incat nu mai spera intr-o prietenie sincera...si chiar daca ea nu va vedea acum acest mesaj....ma rog ca cel putin sa simta dragostea pe care i-o port de atata timp...
...sunt putin distrata..simt asta din felul in care imi pulseaza literele in gand...dupa nervozitatea degetelor pe tastatura....sunt cumva "in afara mea"....astazi,portile sufletului meu s-au deschis larg spre lume...si am lasat sa patrunda si rasul oamenilor...si frigul de afara....astazi voi fi pierduta pentru a mine...eliberata de mine insami....maine dimineata ma voi uita probabil inciudata in oglinda si ma voi mustra pentru timpul pretios pe care l-am pierdut lasandu-ma "prada lumii si impresiilor ei" efemere....ascult de mai bine de jumate de ora aceeasi melodie...dar nici nu simt nevoia sa o schimb...in ultimele 12 ore am zambit atat de mult cum n-am zambit poate in 20 de ani...si TOTUL se datoreaza unor oameni atat de dragi mie incat ei nici nu-si imagineaza acum...asa ca,nu pot decat sa le spun:"va multumesc dragii mei, pentru ca mi-ati daruit totul, iar eu va pot da atat de putin in schimb!"...
...caci ce poti pretinde mai mult,sau mai frumos de la un om decat sa-ti sadeasca in priviri si in suflet UN ZAMBET....
vineri, noiembrie 03, 2006
Nufarul
Zbor de aripi diafane,
Printre lire ucise de cant. Ecouri de lumi fara culoare,
Un vis rastignit pe un suspin.
Singuratate...nufar de-argint,
Respirand valuri de vant,
Imbratisat de ape murdare
Te-ndoliezi in alb asfintit...
Un vis rastignit pe un suspin.
Singuratate...nufar de-argint,
Respirand valuri de vant,
Imbratisat de ape murdare
Te-ndoliezi in alb asfintit...
"Nu se poate atenua si nu se poate infrange suferinta prin concentrare intelectuala. Nu exista o salvare prin gand. Sau nu exista din motivul ca-ti pare inutil sa te gandesti la orice altceva decat la suferinta ta, pe care gandul numai ti-o adanceste ajungand la esenta suferintei." (E.Cioran,Cartea amagirilor.)
Daca ar fi sa ma intreb ce m-a facut sa ma opresc asupra acestui citat ar trebui sa marturisesc sincer fata de mine insami ca dintre toate visele si dorintele care au pus stapanire pe sufletul meu...doar unul singur se ridica la nivelul de ideal sublimat intr-un cuvant atat de simplu...IUBIRE...au trecut atatia ani peste mine,nici multi,nici putini...doar douazeci de fulgi de nea,douazeci de petale de trandafir...am murit de atatea ori sufocata in iluzii inzapezite si am inviat in rasarituri primavaratice...am citit in gandurile altora din dorinta de a ma imbogati cu intelepciunea lor si m-am lasat chiar eu prada dorintei de a scrie...am cunoscut oameni fara ca ei sa ma fi cunoscut si am iubit iubiri ce nu s-au implinit...am plans in ploi calde sau reci...am tremurat cu frunzele in apusuri de an...m-am inseninat asemeni infinitului in zambete aurii...si mi-am imbracat inima in anotimpuri ...mereu aceeasi si cu fiecare secunda alta...
...nu as fi scris despre suferinta daca nu as fi fost convinsa ca ea se hraneste cu iluziile fiecarei fiinte umane...daca nu as fi crezut cu adevarat ca nu poti fugi de tine insuti oriunde ai fugi...si daca nu as fi sperat ca "impreuna" oamenii pot "muta muntii din loc"...imi amintesc acum doua versuri de final ale poetesei mele preferate, Ana Blandiana-"In valea dintre suferinta si moarte/Singuratatea e un oras fericit"...oricat ar parea de triste aceste versuri ele nu sunt decat un omagiu adus sufletelor curate,care in puritatea lor ,luata in ras de cele mai multe ori de ceilalti, gasesc in singuratate forta de a transcede "uratul, odiosul, cotidian"...si-si construiesc din credinte si vise pigmentate cu speranta un gand de iubire la care nu vor renunta nici macar in pragul mortii...asemeni visului care moare odata cu transpunerea in realitate...si idealul odata "materializat" isi pierde functia de transfigurare a gandurilor...cati dintre noi pot spune cinstit:"iubesc,sunt iubit,si asta o sa dureze toata viata..."...cati dintre noi nu au gustat macar o data din cupa amaraciunii ce a survenit unei despartiri?...dar,cati au stiut sa nu cedeze in fata singuratatii...cati au stiut sa o accepte si sa faca din ea, nu un scut de protectie impotriva celorlalti ci un fundament pe care sa-si cladeasca toate aspiratiile viitoare...o camera secreta,in care sa poti visa in tacere,in care sa te analizezi,sa te descoperi,sa te intelegi....un colt de univers in care tu domnesti peste toate...dar,dincolo de toate acestea,cine a reusit in singuratatea lui sa zambeasca frumos...siesi si celorlalti....cine a stiut sa se elibereze de regrete si de suferinta doar prin gand?...am ajuns la concluzia ca oamenii,sunt iremediabil singuri....in orice moment,in orice loc...isi cara in spate,ca pe un cadavru,singuratatea....aproape materializata o simti cum ti se impregneaza in piele,cum incepe sa te invaluie in parfumul ei salbatic de iasomie...cum te trage de maini in jos...tot mai jos...pana te scufunzi in tine insuti...si chiar mai jos...pana nu mai simti...si atunci,esti "ca si mort"...si te gandesti, ca poate CINEVA...de SUS...te priveste cu dragoste...te primeste in gandul sau si-ti zambeste prin vis...si intr-o zi...EL/EA...te va lua de mana...te va scoate din tine insuti/insati si-ti va arata fata unei alte singuratati...injumatatita....IUBIREA DEVINE UN ANDROGIN CARE NU INTRUCHIPEAZA CELE DOUA PRINCIPII,MASCULIN SI FEMININ.....CI UNUL CARE REUNESTE INTR-UN DANS ETERN DOUA CHIPURI ALE ACELEEASI SINGURATATI...UNA SCALDATA IN LUMINA RASARITULUI,CEALALTA RENASCAND MEREU IN ASFINTIT...
Daca ar fi sa ma intreb ce m-a facut sa ma opresc asupra acestui citat ar trebui sa marturisesc sincer fata de mine insami ca dintre toate visele si dorintele care au pus stapanire pe sufletul meu...doar unul singur se ridica la nivelul de ideal sublimat intr-un cuvant atat de simplu...IUBIRE...au trecut atatia ani peste mine,nici multi,nici putini...doar douazeci de fulgi de nea,douazeci de petale de trandafir...am murit de atatea ori sufocata in iluzii inzapezite si am inviat in rasarituri primavaratice...am citit in gandurile altora din dorinta de a ma imbogati cu intelepciunea lor si m-am lasat chiar eu prada dorintei de a scrie...am cunoscut oameni fara ca ei sa ma fi cunoscut si am iubit iubiri ce nu s-au implinit...am plans in ploi calde sau reci...am tremurat cu frunzele in apusuri de an...m-am inseninat asemeni infinitului in zambete aurii...si mi-am imbracat inima in anotimpuri ...mereu aceeasi si cu fiecare secunda alta...
...nu as fi scris despre suferinta daca nu as fi fost convinsa ca ea se hraneste cu iluziile fiecarei fiinte umane...daca nu as fi crezut cu adevarat ca nu poti fugi de tine insuti oriunde ai fugi...si daca nu as fi sperat ca "impreuna" oamenii pot "muta muntii din loc"...imi amintesc acum doua versuri de final ale poetesei mele preferate, Ana Blandiana-"In valea dintre suferinta si moarte/Singuratatea e un oras fericit"...oricat ar parea de triste aceste versuri ele nu sunt decat un omagiu adus sufletelor curate,care in puritatea lor ,luata in ras de cele mai multe ori de ceilalti, gasesc in singuratate forta de a transcede "uratul, odiosul, cotidian"...si-si construiesc din credinte si vise pigmentate cu speranta un gand de iubire la care nu vor renunta nici macar in pragul mortii...asemeni visului care moare odata cu transpunerea in realitate...si idealul odata "materializat" isi pierde functia de transfigurare a gandurilor...cati dintre noi pot spune cinstit:"iubesc,sunt iubit,si asta o sa dureze toata viata..."...cati dintre noi nu au gustat macar o data din cupa amaraciunii ce a survenit unei despartiri?...dar,cati au stiut sa nu cedeze in fata singuratatii...cati au stiut sa o accepte si sa faca din ea, nu un scut de protectie impotriva celorlalti ci un fundament pe care sa-si cladeasca toate aspiratiile viitoare...o camera secreta,in care sa poti visa in tacere,in care sa te analizezi,sa te descoperi,sa te intelegi....un colt de univers in care tu domnesti peste toate...dar,dincolo de toate acestea,cine a reusit in singuratatea lui sa zambeasca frumos...siesi si celorlalti....cine a stiut sa se elibereze de regrete si de suferinta doar prin gand?...am ajuns la concluzia ca oamenii,sunt iremediabil singuri....in orice moment,in orice loc...isi cara in spate,ca pe un cadavru,singuratatea....aproape materializata o simti cum ti se impregneaza in piele,cum incepe sa te invaluie in parfumul ei salbatic de iasomie...cum te trage de maini in jos...tot mai jos...pana te scufunzi in tine insuti...si chiar mai jos...pana nu mai simti...si atunci,esti "ca si mort"...si te gandesti, ca poate CINEVA...de SUS...te priveste cu dragoste...te primeste in gandul sau si-ti zambeste prin vis...si intr-o zi...EL/EA...te va lua de mana...te va scoate din tine insuti/insati si-ti va arata fata unei alte singuratati...injumatatita....IUBIREA DEVINE UN ANDROGIN CARE NU INTRUCHIPEAZA CELE DOUA PRINCIPII,MASCULIN SI FEMININ.....CI UNUL CARE REUNESTE INTR-UN DANS ETERN DOUA CHIPURI ALE ACELEEASI SINGURATATI...UNA SCALDATA IN LUMINA RASARITULUI,CEALALTA RENASCAND MEREU IN ASFINTIT...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)