...Filozofând în clisee...
A trecut prea mult timp de când nu am mai scris pe acest blog, nici nu as fi avut de gand daca nu as fi citit acum cateva secunde un mesaj lasat offline pe mess...de la o prietena draga pe care nu am mai vazut-o de la Craciun pentru ca ea era in Bucuresti si eu in Galati. Dar acum sunt in Bucuresti de doua luni, am incercat sa dau de ea, i-am trimis mesaje la care nu am primit nici-un raspuns, pana azi cand i-am urat la multi ani (poarta numele unei sfinte care se sarbatoreste azi). Sunt suparata, pe situatie mai mult decat pe ea, dar cred ca pana la urma oamenii creaza anumite situatii. Este trist, sa crezi in oameni pe care nu ii vezi foarte mult timp, sa tii la ei la de mult, sa nu tii cont de faptul ca zilele trec, si luni, si ani si ca nu ii mai vezi la fel de mult ca in liceu. Si speri ca si ei sa simta acelasi lucru ca si tine...surprise...never happens this way...never...My mistake, eu care exagerez intotdeauna, care presupun ca toti oamenii pot sa-si conserve amintirile si sentimentele si gandurile la fel de bine ca si mine.
Sunt oarecum furioasa, pe mine mai mult decat pe oricine sau orice altceva...pentru ca nu stiu sa las lucrurile sa curga...si oamenii sa se duca...pentru ca trag de un fir de ata care se subtiaza si se subtiaza...pana ajunge ca un fir de panza de paiajen. Si doar in mintea mea el este puternic si rezista anilor, si pierdirilor de memorie si oboselii si job-urilor stresante si lipsei de timp si schimbarilor de look...
"La riviere de notre enfance" ...IUBESC MELODIA ASTA...desi suna a slagar cantat de Ovidiu Komornic...contine esenta unei vieti care curge curge spre o gura de varsare invizibila la inceput, apoi abia perceptibila...vezi un ciot de stanca apoi stanca intreaga si inainte de a mai face un gest te izbesti de ea, ca un val neputincios care nu s-a putut impotrivi curentior...astia suntem noi..uitam de unde venim, ce am fost, cu cine am fost, pe cine-am iubit, sau urat...uitam ca trebuie sa ne amintim toate aceste lucruri care ne-au stat la temelia vietii...
Nu inteleg de ce sa ne mintim ca tinem unii la altii daca avem alte prioritati acum, alti prieteni. De ce sa-ti fie rusine sa ranesti sentimentele cuiva spunandu-i ca nu mai inseamna la fel de mult pentru tine, de ce sa-l minti daca el simte oricum, il ranesti mai rau asa...
Filozofie de viata in clisee din care s-au cladit mii de vieti, s-au simtit, s-au trait s-au spus s-au scris si acum se rescriu. Asemeni oamenilor...in codul genetic al fiecarui copil nascut zac milioane de ramasite invizibile din genele a milioane de oameni pe care istoria nu i-a retinut, poate doar Dumnezeu sa le mai stie numele...un copil nu se naste azi dintr-un barbat si o femeie...se naste din barbatul parintilor sai care sunt, au fost copiii parintilor lor care la randul lor au fost copiii buniclor lor...o lista lunga, nesfarsit de lunga...pana la inceputurile lumii cand un barbat si o femeie au fost izgoniti din Rai si blestemati sa dea nastere la prunci. Blestemati atunci, izbaviti peste cateva mii de ani...iar acum ne blestemam singuri. Ne uram, ne ranim, fugim unii de altii, ne ascundem ochii de privirile celorlalti. E ca un banc prost scris de un individ extraordinar de inteligent...iar cei care il considera prost sunt de fapt cei batjocoriti, luati in ras sau doar fara umor, mare pacat-si eu sufar de el si sufar din cauza lui.
Pentru cei care citesc acest mesaj aparent indescifrabil, ii rog sa faca abstractie de tonul acesta patetic, nu a fost intentionat...Sa nu compatimiti niciodata pe cineva daca nu stiti sa faceti asta fara mila. Va simti si va va uri in loc sa va fie recunoscator. Daca vreti sa fiti alaturi de cineva sufleteste faceti-l sa creada ca sunteti acolo si ca il intelegeti, nimic mai mult
Imi cer scuze daca am ranit sau ofensat pe cineva, nici asta nu a fost intentionat.
