" Nimic nu este mai frumos in viata decat sa dai si sa primesti, ca un izvor. Dar sa nu uitati ca echilibrul vietii noastre se creeaza dand totul si neprimind decat ceva."(C.Noica,Jurnal filozofic.)

Astazi m-am trezit cu un dor nebun de viata...desi foarte obosita,am reusit sa-mi beau cafeaua cu ochii deschisi....si sa ma eliberez de visele de peste noapte printr-un exercitiu foarte practic de "curatenie "...a casei...ma rog...cotidianul pune de fiecare data stapanire pe tine chiar de la prima secunda in care te trezesti...apoi...s-a intamplat ceva atat de frumos incat ma tem ca bietele cuvinte pe care le am in minte nu vor putea exprima bucuria pe care am simtit-o....a fost un telefon,tocmai de la Roma,de la cea mai buna prietena a mea, Anisoara....ea este de fapt,surioara mea...dar vreau acum sa aduc un omagiu unei prietenii care dureaza de mai bine de zece ani si care m-a insotit pe tot parcusul evolutiei mele spre maturitate....

De ce acest citat,din Noica?...pentru ca el este expresia cea mai fidela a prieteniei pe care Ana mi-o poarta...este singurul om in care am incredere totala...stiu sigur ca niciodata nu m-ar putea trada...nu m-ar minti...nu m-ar rani....si cand te gandesti ca eu nu-i pot oferi in schimbul "loialitatii" ei decat o banala prietenie...am simtit intotdeauna ca intensitatea sentimentelor ei o depaseste cu mult pe a mea...si ca nu merit sa-i "stapanesc" sufletul cu atata "tiranie"...ea mi-a daruit totul...tot ceea ce viseaza cineva atunci cand se gandeste la PRIETENIE...pana si ceea ce nu-si poate imagina pentru ca fortele sufletesti si increderea in oameni i-au fost atat de mult secatuite incat nu mai spera intr-o prietenie sincera...si chiar daca ea nu va vedea acum acest mesaj....ma rog ca cel putin sa simta dragostea pe care i-o port de atata timp...

...sunt putin distrata..simt asta din felul in care imi pulseaza literele in gand...dupa nervozitatea degetelor pe tastatura....sunt cumva "in afara mea"....astazi,portile sufletului meu s-au deschis larg spre lume...si am lasat sa patrunda si rasul oamenilor...si frigul de afara....astazi voi fi pierduta pentru a mine...eliberata de mine insami....maine dimineata ma voi uita probabil inciudata in oglinda si ma voi mustra pentru timpul pretios pe care l-am pierdut lasandu-ma "prada lumii si impresiilor ei" efemere....ascult de mai bine de jumate de ora aceeasi melodie...dar nici nu simt nevoia sa o schimb...in ultimele 12 ore am zambit atat de mult cum n-am zambit poate in 20 de ani...si TOTUL se datoreaza unor oameni atat de dragi mie incat ei nici nu-si imagineaza acum...asa ca,nu pot decat sa le spun:"va multumesc dragii mei, pentru ca mi-ati daruit totul, iar eu va pot da atat de putin in schimb!"...

...caci ce poti pretinde mai mult,sau mai frumos de la un om decat sa-ti sadeasca in priviri si in suflet UN ZAMBET....

Nufarul

Zbor de aripi diafane,

Printre lire ucise de cant.

Ecouri de lumi fara culoare,
Un vis rastignit pe un suspin.

Singuratate...nufar de-argint,
Respirand valuri de vant,
Imbratisat de ape murdare
Te-ndoliezi in alb asfintit...

"Nu se poate atenua si nu se poate infrange suferinta prin concentrare intelectuala. Nu exista o salvare prin gand. Sau nu exista din motivul ca-ti pare inutil sa te gandesti la orice altceva decat la suferinta ta, pe care gandul numai ti-o adanceste ajungand la esenta suferintei." (E.Cioran,Cartea amagirilor.)

Daca ar fi sa ma intreb ce m-a facut sa ma opresc asupra acestui citat ar trebui sa marturisesc sincer fata de mine insami ca dintre toate visele si dorintele care au pus stapanire pe sufletul meu...doar unul singur se ridica la nivelul de ideal sublimat intr-un cuvant atat de simplu...IUBIRE...au trecut atatia ani peste mine,nici multi,nici putini...doar douazeci de fulgi de nea,douazeci de petale de trandafir...am murit de atatea ori sufocata in iluzii inzapezite si am inviat in rasarituri primavaratice...am citit in gandurile altora din dorinta de a ma imbogati cu intelepciunea lor si m-am lasat chiar eu prada dorintei de a scrie...am cunoscut oameni fara ca ei sa ma fi cunoscut si am iubit iubiri ce nu s-au implinit...am plans in ploi calde sau reci...am tremurat cu frunzele in apusuri de an...m-am inseninat asemeni infinitului in zambete aurii...si mi-am imbracat inima in anotimpuri ...mereu aceeasi si cu fiecare secunda alta...

...nu as fi scris despre suferinta daca nu as fi fost convinsa ca ea se hraneste cu iluziile fiecarei fiinte umane...daca nu as fi crezut cu adevarat ca nu poti fugi de tine insuti oriunde ai fugi...si daca nu as fi sperat ca "impreuna" oamenii pot "muta muntii din loc"...imi amintesc acum doua versuri de final ale poetesei mele preferate, Ana Blandiana-"In valea dintre suferinta si moarte/Singuratatea e un oras fericit"...oricat ar parea de triste aceste versuri ele nu sunt decat un omagiu adus sufletelor curate,care in puritatea lor ,luata in ras de cele mai multe ori de ceilalti, gasesc in singuratate forta de a transcede "uratul, odiosul, cotidian"...si-si construiesc din credinte si vise pigmentate cu speranta un gand de iubire la care nu vor renunta nici macar in pragul mortii...asemeni visului care moare odata cu transpunerea in realitate...si idealul odata "materializat" isi pierde functia de transfigurare a gandurilor...cati dintre noi pot spune cinstit:"iubesc,sunt iubit,si asta o sa dureze toata viata..."...cati dintre noi nu au gustat macar o data din cupa amaraciunii ce a survenit unei despartiri?...dar,cati au stiut sa nu cedeze in fata singuratatii...cati au stiut sa o accepte si sa faca din ea, nu un scut de protectie impotriva celorlalti ci un fundament pe care sa-si cladeasca toate aspiratiile viitoare...o camera secreta,in care sa poti visa in tacere,in care sa te analizezi,sa te descoperi,sa te intelegi....un colt de univers in care tu domnesti peste toate...dar,dincolo de toate acestea,cine a reusit in singuratatea lui sa zambeasca frumos...siesi si celorlalti....cine a stiut sa se elibereze de regrete si de suferinta doar prin gand?...am ajuns la concluzia ca oamenii,sunt iremediabil singuri....in orice moment,in orice loc...isi cara in spate,ca pe un cadavru,singuratatea....aproape materializata o simti cum ti se impregneaza in piele,cum incepe sa te invaluie in parfumul ei salbatic de iasomie...cum te trage de maini in jos...tot mai jos...pana te scufunzi in tine insuti...si chiar mai jos...pana nu mai simti...si atunci,esti "ca si mort"...si te gandesti, ca poate CINEVA...de SUS...te priveste cu dragoste...te primeste in gandul sau si-ti zambeste prin vis...si intr-o zi...EL/EA...te va lua de mana...te va scoate din tine insuti/insati si-ti va arata fata unei alte singuratati...injumatatita....IUBIREA DEVINE UN ANDROGIN CARE NU INTRUCHIPEAZA CELE DOUA PRINCIPII,MASCULIN SI FEMININ.....CI UNUL CARE REUNESTE INTR-UN DANS ETERN DOUA CHIPURI ALE ACELEEASI SINGURATATI...UNA SCALDATA IN LUMINA RASARITULUI,CEALALTA RENASCAND MEREU IN ASFINTIT...