"Nu se poate atenua si nu se poate infrange suferinta prin concentrare intelectuala. Nu exista o salvare prin gand. Sau nu exista din motivul ca-ti pare inutil sa te gandesti la orice altceva decat la suferinta ta, pe care gandul numai ti-o adanceste ajungand la esenta suferintei." (E.Cioran,Cartea amagirilor.)

Daca ar fi sa ma intreb ce m-a facut sa ma opresc asupra acestui citat ar trebui sa marturisesc sincer fata de mine insami ca dintre toate visele si dorintele care au pus stapanire pe sufletul meu...doar unul singur se ridica la nivelul de ideal sublimat intr-un cuvant atat de simplu...IUBIRE...au trecut atatia ani peste mine,nici multi,nici putini...doar douazeci de fulgi de nea,douazeci de petale de trandafir...am murit de atatea ori sufocata in iluzii inzapezite si am inviat in rasarituri primavaratice...am citit in gandurile altora din dorinta de a ma imbogati cu intelepciunea lor si m-am lasat chiar eu prada dorintei de a scrie...am cunoscut oameni fara ca ei sa ma fi cunoscut si am iubit iubiri ce nu s-au implinit...am plans in ploi calde sau reci...am tremurat cu frunzele in apusuri de an...m-am inseninat asemeni infinitului in zambete aurii...si mi-am imbracat inima in anotimpuri ...mereu aceeasi si cu fiecare secunda alta...

...nu as fi scris despre suferinta daca nu as fi fost convinsa ca ea se hraneste cu iluziile fiecarei fiinte umane...daca nu as fi crezut cu adevarat ca nu poti fugi de tine insuti oriunde ai fugi...si daca nu as fi sperat ca "impreuna" oamenii pot "muta muntii din loc"...imi amintesc acum doua versuri de final ale poetesei mele preferate, Ana Blandiana-"In valea dintre suferinta si moarte/Singuratatea e un oras fericit"...oricat ar parea de triste aceste versuri ele nu sunt decat un omagiu adus sufletelor curate,care in puritatea lor ,luata in ras de cele mai multe ori de ceilalti, gasesc in singuratate forta de a transcede "uratul, odiosul, cotidian"...si-si construiesc din credinte si vise pigmentate cu speranta un gand de iubire la care nu vor renunta nici macar in pragul mortii...asemeni visului care moare odata cu transpunerea in realitate...si idealul odata "materializat" isi pierde functia de transfigurare a gandurilor...cati dintre noi pot spune cinstit:"iubesc,sunt iubit,si asta o sa dureze toata viata..."...cati dintre noi nu au gustat macar o data din cupa amaraciunii ce a survenit unei despartiri?...dar,cati au stiut sa nu cedeze in fata singuratatii...cati au stiut sa o accepte si sa faca din ea, nu un scut de protectie impotriva celorlalti ci un fundament pe care sa-si cladeasca toate aspiratiile viitoare...o camera secreta,in care sa poti visa in tacere,in care sa te analizezi,sa te descoperi,sa te intelegi....un colt de univers in care tu domnesti peste toate...dar,dincolo de toate acestea,cine a reusit in singuratatea lui sa zambeasca frumos...siesi si celorlalti....cine a stiut sa se elibereze de regrete si de suferinta doar prin gand?...am ajuns la concluzia ca oamenii,sunt iremediabil singuri....in orice moment,in orice loc...isi cara in spate,ca pe un cadavru,singuratatea....aproape materializata o simti cum ti se impregneaza in piele,cum incepe sa te invaluie in parfumul ei salbatic de iasomie...cum te trage de maini in jos...tot mai jos...pana te scufunzi in tine insuti...si chiar mai jos...pana nu mai simti...si atunci,esti "ca si mort"...si te gandesti, ca poate CINEVA...de SUS...te priveste cu dragoste...te primeste in gandul sau si-ti zambeste prin vis...si intr-o zi...EL/EA...te va lua de mana...te va scoate din tine insuti/insati si-ti va arata fata unei alte singuratati...injumatatita....IUBIREA DEVINE UN ANDROGIN CARE NU INTRUCHIPEAZA CELE DOUA PRINCIPII,MASCULIN SI FEMININ.....CI UNUL CARE REUNESTE INTR-UN DANS ETERN DOUA CHIPURI ALE ACELEEASI SINGURATATI...UNA SCALDATA IN LUMINA RASARITULUI,CEALALTA RENASCAND MEREU IN ASFINTIT...