Conexiuni, de Nichita Stanescu

Aer magnetic smulgandu-mi spre tine
linistea, calmul, dorinta de-a fi
zid de sticla in care amintirile
fulgerand spre mine, se izbesc si raman sangerii.
Cearcane invizibile si-mpartind privirea
pentru pamant, pentru aer, pentru apa si foc
Gand atras, nemaiputand sa plece
spre lume din loc.
Repedea intindere pe spate a sufletului
asemenea picaturii pe lespezi
irosind prea mult in greutate
sustinand limpezimi prea repezi.

Apasare de sine insusi
brusca gravitatie interioara
totul prabusindu-se spre globul inimii
in timp ce trupul inca zboara.

...cand am citit prima data aceste versuri, intr-o noapte tarzie de noiembrie, mi s-a oprit respiratia pentru cateva secunde, si am fost pe punctul de a plange....nu-mi pot explica nici macar acum, dupa mai bine de o saptamana de la ciudatul eveniment, ce legi nescrise , ce taine nebanuite ale sufletului mi-au fost atat de puternic "acordate " la esenta acestui text ...a fost ca o strafulgerare de moment in care poti spune cu certitudine ca ceea ce vezi, sau auzi, sau citesti este atins de genialitate...ultimele versuri ale acestui poem, si in special "brusca gravitatie interioara", mi-au confirmat decisiv desavarsitul potential creativ al atat de incifratului, fara voia sa, poet...N. Stanescu...