Impresii de toamna

Au inceput sa tremure copacii de frig,
In dimineti brumate de noiembrie,
Strazile acoperite de frunze galbene
Par o simfonie de buburuze hepatice .

Grabiti, trecatorii isi tainuiesc sub fesuri tamplele,
Tramvaiele se sufoca in aerul trist,
De pe ziduri plouate se scurg umbre bolnave
Zdrentarosi hoinari cu suflet de artisti.

Prin cafenele misuna obscuri artisti,
Pictori colorand panze cu fum de tigara,
Si poeti realisti inventand pamflete sociale...
Pana in zori lumea va fi devenit o caricatura cu pitici.

Cantec la mare

iti amintesti de ziua in care ai adormit?
erai un copil, cu fruntea de visuri tradata,
culegeai de pe tarm ramasite-le unei iubiri
aruncata de valuri in inima unui inger de piatra...

nebun fiind, te certai noaptea cu stelele,
ai fi vrut ca lumina lor sa nu-ti fure
ochii in care iti ascundeai timid sufletul,
si cadeau rand pe rand pe fundul marii.

din tot ce-ai sperat doar luna mai stie
caci te priveste trist ca pe o stea amaruie
pe tarmul pustiu doar valul mai urla
durerea pasarii cu aripa franta.

azi pasesti printre stele cu ochii inchisi
si marea te trezeste intr-un alt vis,
aceleasi valuri isi peticesc poezia
asculta-le-ncet, iubeste fantezia...

...Incerc sa gasesc o melodie care sa-mi serveasca drept material pentru ceea ce gandesc si simt acum, poate ca am sa o gasesc pana la sfarsitul acestui mesaj, sau poate ca nu...ascult Damien Rice-9 crimes...mi-a trimis-o un prieten ceva mai devreme si o ascult pentru a cincea oara cred...imi place mai mult partea melodica, mesajul in sine nu ma reprezinta in momentul de fata..desi, exista un vers care mi-a captat atentia: "is that alright with u?"...catre cine se indreapta aceasta intrebare?...ei bine, catre TINE...strainul ( generalizat) care a patruns in existenta mea intr-o zi cu soare, sau poate, ploua?...catre TINE, prietenul gasit intr-o lume ce parea sa nu mai aiba prieteni...catre TINE..prietena care mi-ai zambit sincer intr-o zi cand toate pareau sa nu mai aiba sens...catre TINE...fiinta sublima, pe care te-am gasit si te-am invaluit in dragoste...pe care te-am respectat si am incercat sa te inteleg...pe care te-am alinat cand plangeai, si te-am certat cand ai gresit...
...mai crede cineva in prietenie?...mai este cineva absolut sincer cu sine si cu ceilalti?

...azi a fost o zi fara soare...dar cat de clara lumina diminetii...se pare ca uneori, pentru a vedea adevarul trebuie sa renunti la ambalaje frumos colorate, la artifii, la reflectoare...priviti un om in lumina unei dimineti de noiembrie fara soare...cat adevar o sa vedeti in el...o sa vedeti un zambet prost afisat, sau poate o lacrima scapata de sub cenzura Eului ...si veti trece indiferenti pe langa durere...ne-am obisnuit sa nu mai vedem suferinta celui de langa noi, si am ales sa ne ascundem de propria noastra suferinta...ridicam zi de zi cate un zid intre NOI si DUREREA DIN NOI...intre ceea ce suntem si ceea ce am vrea sa fim....nu mai visam pentru ca raneste rasaritul ce ucide visul ...nu mai speram pentru ca nu mai avem incredere...suntem mai sceptici pentru ca doar atat am invatat din inteligenta...nu mai iubim pentru ca nu am fost iubiti...nu ne mai cerem iertare pentru ca nu mai avem puterea sa ne iertam pe noi insine...nu mai credem pentru ca Dumnezeu a devenit doar o idee de dreptate si nimic mai mult...
...nu mai avem incredere in cel de langa noi pentru ca am fost dezamagiti...nu mai spunem adevarul pentru ca am fost mintiti..nu vrem sa facem bine pentru ca ni s-a facut prea mult rau...suntem egoisti pentru ca nu am fost intelesi si tolerati...invinovatim pentru ca este mai usor sa vedem vinovati decat sa cautam solutii...jignim pentru ca vorbele frumoase au fost demistificate si doar cuvintele tari mai produc efecte ...nu mai plangem pentru ca ni se pare o lasitate ieftina...nu mai spunem :"ne doare" pentru ca ne este rusine...nu mai cerem ajutor pentru ca ne credem "eroi" ...
....ce a mai ramas din OM?...ideea de om...cel de azi nu mai crede decat in el insusi, loveste de doua ori pentru o lovitura primita; "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte"..."scopul scuza mijloacele"..."traieste pentru tine si prin tine"...
...restul, iubirea, toleranta, iertarea au fost catalogate drept inadecvate idealului de "maretie umana"...incercam sa ridicam castele din nisip...si ne lasam orbiti de lumina reflectoarelor...

...era dimineata, si mergeam tacuta pe strada...zambeam pentru ca nici-o durere nu se trezise in mine...si in linistea mea nu vedeam pe nimeni, doar umbre palide...cata ignoranta si cat adevar ...iluzia de a fi fost o zi perfecta: speranta de a fi invatat ceva nou..bucuria de a fi vorbit cu un strain...a fost sau nu a fost?...am fost EU sau doar atat am simtit din mine?...

"Caci singuratatea nu inseamna sa nu participi la lume; sa te superi pe timpul tau si sa-i intorci spatele. Oameni de-acestia, bosumflati, care zic ca traiesc in turn de fildes, sa ramana sa inghete acolo, singuri cu trufia lor. Dar singuraticul adevarat nu fuge de oameni decat spre a regasi tovarasia mai adanca dintre el si ceilalti. Si o gaseste, intr-adevar, el si cel care traieste de-a valma cu lumea. Omul care stie sa fie si singur, acela te intelege cu adevarat, acela te iubeste cu adevarat. Celalalt, prea de-aproape, iti tine doar umbra. E timpul sa nu mai tinem atata umbra celorlalti." (C.Noica, Incotro merge cugetul contemporan, 1937)

...am citit aceste randuri de prea multe ori ca sa nu le fi inteles sensul...si totusi, raman niste intrebari ce vor sa primeasca raspuns...cine este atat de trufas incat sa pretinda ca e de neinteles?...si cine, in singuratate iubindu-i pe ceilalti, stie sa traseze cu precizie linia dintre intelegere nemarturisita si indiferenta?...cat sa fim singuri, si cat sa fim in lume, astfel incat cei de langa noi, pe care ii iubim, sa nu se simta abandonati...sau sufocati?...dupa cum se vede, e o chestiune de echilibru, sau daca vreti, tine de simtul masurii.

...au existat poate momente in viata in care nu am stiut sa spun "te iubesc"...dar la fel de multe, sau poate mai multe au fost cele in care as fi vrut sa spun "te urasc" fara sa fi simtit asta vre-o clipa...cum se face ca tot ce este bun in noi, refuza sa se marturiseasca, si tot ce este rau se expune cu atata usurinta incat uneori, trebuie sa te autocenzurezi pentru a nu-i rani pe cei la care tii?...

..mi s-a reprosat ca nu stau in lume atat cat ar trebui, sau ca ma inchid 'intr-un turn de fildes" de unde nu ma pot vedea decat pe mine...dar, fara a manifesta prea multa toleranta fata de mine, sau fara a-mi cauta scuze, nu am fost "singura" niciodata...nici chiar atunci cand nu era nimeni langa mine...caci in fiecare secunda gandul ma poarta catre un altul...sau catre altii...cei care nu pot intelege asta, vor continua sa ma invinovateasca, dar cei care stiu ca nu vor fi niciodata abandonati, vor intelege poate, ca este simplu sa spui "te iubesc"...si de cele mai multe ori imposibil sa-ti manifesti sentimentele...si poate, ca sunt oameni care nu vor sti niciodata cat de mult ii pretuiesc...dar daca au indoieli, sa ma priveasca cel putin o data in ochi...fara sa coboare un val de neincredere peste pleoape...si cred ca vor intelege...

...ascult acum una din Nocturnele lui Chopin...nu cred sa existe mai multa liniste decat in acest fluviu de sunete ce se varsa in el insusi de pe clapele pianului ...transfigurat in pana de scris, pianul naste din sunete infinite armonii de emotii si sentimente de care te lasi manipulat, fermecat...ca-ntr-un tablou impresionist toate isi pierd forma..raman doar urmele vagi ale contururilor...si-un amestec insolit de nuante ti se impregneaza in suflet, in simturi...
...as putea sa ma gandesc la ceva, sau as putea sa-mi descriu visul...dar muzica e mai presus de cunostinta mea rationala...e acum si aici, si totodata intr-o alta sfera, rupta violent din pasivitatea clipei prezente se inalta spre zari in care numai spiritul poate patrunde...durere si bucurie...lacrima si suras, sublimate in aceste mirifice acorduri...se lovesc de tarm valuri furioase si speriat te refugiezi din calea lor pe o stanca cariata de timp...acolo, la capatul lumii, sau la inceputul ei regasesti Lumina dintai..si nimbul de ape care a generat viata...acolo, la adapostul timpului care nu ucide in curgerea lui, ci doar transfigureaza, devii...te implinesti ca fiinta ...

Vis de toamna

Nu-ntoarce surasul spre lacrima ninsa pe buze,
Nu profana trupul durerii cu rasul de fiara ucisa,
Priveste-n fantana chipul sperantei trecute,
Renaste-n botezul solar cu aripile larg desfacute.

Printre torte aprinse plouau secundele trist,
Un ropot lenes de note muzicale cad in abis,
Ma ridic din timp ca un fluture in asfintit
Vag, ploii zambind, copilul tradat de Paradis.

Si ma indrept in pasi de vals spre ziua de maine,
Ca un orb cautand fericirea sub focuri de artificii,
Cu mana pe pleoape imi asez masca de vise
Un inger de hartie colorat in frumuseti si capricii...

NOCTURNA
Te zarisem printre masti zburand spre Soare
Statuie arzand glacial intr-un zambet amar,
Pe strazi ploua in noapte, si calcam prin noroi,
Ca printre ganduri ucise de vanturi polare.

Te vazusem pe o scena de teatru ambulant,
Invatand multimile sa rada fad,
De atata ploaie aripile-mi erau ude,
Si asfaltul mi se lipise de tample...

Te auzisem intr-o sala de amfiteatru, murdara...
Actor sublimat in statuie de lut stelara,
Iti crescusera pe umeri aripi vibrand de voluptate,
Sa-mi acoperi ochii, suav, cu-n val de fatalitate....

...A trecut prea mult timp de cand nu am mai scris...desi, poate ca in fiecare zi s-a nascut in mine un gand ce se vroia a fi impartasit...dupa mai bine de o luna, am fost ieri acasa..mi-am revazut parintii, sora...my old room...nimic nou, nimic vechi...ca si cum timpul nu trecuse peste lucruri...ci doar peste mine...cartile erau la locul lor in rafturi, numai eu mi-am desfacut si reconstruit rafturile inimii de nenumarate ori...oamenii pe care i-am reintalnit, si pe care ii stiu din copilarie nu au mai ajuns cu povestile lor pana la mine...ceva s-a schimbat...si parca totul vietuieste in neclintire...
...de altfel...cata diferenta intre timpul exterior tie, si cel interior...cata departare in spatiu intre masina care goneste pe soseaua spre casa...si gandul tau pierdut undeva in spate, printre oamenii pe care tocmai i-ai parasit, sau undeva intr-un viitor spre care te-arunci asemeni pescarusilor in mare...eram in maxi-taxi intr-o dimineata obisnuita de toamna, citind fragmente din jurnalul filozofic al lui C.Noica...si deja , in jurul meu nu mai exista nimic...nici doamna de langa mine, nici baiatul care se ocupa de bilete in timp ce ma studia curios, ca pe un exemplar ciudat( -"cristina, oamenii normali se uita pe fereastra cand merg cu masina....ha ha...tu de ce citesti?"....asta a fost replica sora-mii cand am ajuns acasa si i-am zis ca in cele 24 de ore cat stau acasa am nevoie de carti...)...dar cata frumusete...ce incantare...sa stai pe un scaun scaldat in lumina soarelui matinal...rece si tepos...dar nu mai putin aurit...mergand printre cuvinte ca printre scoicile aduse de valuri pe tarm...alergand printre idei ca printr-o padure cu podoabele rapite de ploaie si vant...
...si cata durere...sa simti ca iubesti...fara sa stii ce...sa iubesti pur si simplu daruirea, jocul, impartasirea, marturisirea...
...asa ca am sa selectez acum un fragment din jurnalul lui Noica...in incercarea de a simti si voi, cu 24 de ora intarziere, bucuria si durerea unei dimineti de toamna, alergand pe un "boulevard of broken dreams"...mereu inainte, spre viata, mereu inapoia ta...spre "somnul " de dinainte de lume....
..."de ce e de neconceput un Narcis feminin? femeia se priveste, totusi, nespus de mult in oglinda. dar probabil pentru a vedea acolo pe un altul- care o priveste."