Amintiri, amintiri, amintiri...

Astazi, 17 decembrie 2008, am cumparat dupa foarte mult timp carti. Carti pe care am inceput sa le citesc cu speranta ca ma vor captiva la fel de usor si de repede ca in trecut, ma vor absorbi din realitatea imediata in universul lor paralel cu existenta noastra, a mea, insuficienta, simpla, chinuita, fara stralucire si fara eroism, fara curaj si fara emotii extreme, fara fulgi de nea si fara soare, fara petreceri cu dans si muzica, alcool si discutii stupide. Astazi am facut primul pas spre mine, am intins o mana calduroasa persoanei pe care o vad in fiecare dimineata in oglinda privindu-ma cu ochi obositi si incercanati in cautarea mea. De cele mai multe ori nu insista prea mult interogandu-ma, ma priveste doar, ma recunoaste ca fiind o fiinta umana ce face parte din universul sau intim; nu se stramba la mine, nu face grimase care sa exprime repulsie, dezaprobare, nu imi zambeste prietenos si nu-mi ureaza buna dimineata...e indiferenta de cele mai multe ori, o indiferenta care surprinzator nu doare, nu raneste nici un strat mai profund, adanc inradacinat in constiita existentei mele si nici nu imi vorbeste despre ceea ce crede despre mine, nu ma cearta si nu ma lauda, nu ma consoleaza si nu uraste, nu ma condamna si nu ma iubeste. Este doar fata mea, chipul exterior al persoanei pe care o intruchipez, invelisul de piele subtire si catifelata, usor palida si cu vinisoare vinetii sub gene care le vorbeste oamenilor despre mine. Este mesagerul meu trimis in lume ca sa reclame ce este al meu si ca sa daruiasca ceea ce am de daruit. Este un simbol si o masca a tineretii mele, a vietii mele de femeie tanara si frumoasa...tanara prin varsta pe care o am si frumoasa prin ceea ce simt, prin ceea ce gandesc si imi doresc sa fac pentru mine si pentru ceilalti, pentru cei buni si pentru cei mai putin buni, dar mai ales pentru cei care nu sunt nici una, nici alta; pentru cei multi care sunt uneori una si uneori alta, si albi si negri, si uneori multicolori. Ii iubesc pe cei care nu se tem de ceea ce sunt, de esecurile si infrangerile lor, trecute sau prezente, indreptatite sau nu, dezastruoase sau nu, cu sau fara repercursiuni ireparabile. Ii iubesc pe cei calmi, linistiti, pasnici cu ei insisi si cu restul lumii, pe cei curajosi si demni, pe cei puternici si cu tarie de caracter, in primul rand pe cei de caracter, ii admir pe cei optimisti si vesnic cu zambetul pe buze, pe cei curati in inimile si in cugetele lor, pe cei generosi si modesti, pe cei ce stiu sa iubeasca si sa se lase iubiti, pe cei ce stiu sa respecte prin natura firii lor si prin cultura pe care si-au insusit-o, pe care o iubesc si o apreciaza ca pe o a doua mama.
Dar mai ales, iubesc copiii pentru ca mai au timp sa se joace, sa rada de ei si de cei mari, sa-i certe si sa le dea sfaturi, sa fie tristi pentru o secunda si veseli pentru restul timpului, sa fie darnici si intelegatori, sa ierte si sa uite pe cei care i-au mintit si le-au inselat asteptarile. Iubesc copiii pentru ca pot sa iubeasca conditionat doar de sangele
care le hraneste inima zilnic tinandu-i in viata si nu au invatat inca sa fie rai, meschini, barfitori, judecatori din oficiu pentru greselile altora.
Amintirile au fost create pentru a ne ajuta sa nu uitam de unde venim, unde ne-am nascut, unde am petrecut primii ani din viata si restul anilor care au urmat, sa nu uitam cine am fost, pe cine am iubit si pe cine am urat. Ele exista pentru a ne ajuta sa invatam din greseli, pentru a ne obisnui cu gandul existentei noastre in aceasta lume si a ne feri de esecuri repetate. Amintirile raman in mintea noastra deoarece avem nevoie de o constiinta a faptelor noastre, a gandurilor si a sentimentelor noastre, o constiinta a locurilor prin care am trecut, a lucrurilor pe care le-am avut, a oamenilor pe care i-am intalnit, a iubirilor reprimate sau traite, a vietilor pe care le-am distrus, a inimilor pe care le-am dispretuit, a vocilor pe care le-am ignorat.
Amintirile mele se estompeaza in zilele in care sunt bucuroasa, impacata cu viata pe care o traiesc dar ma ataca cu furia si forta unui taifun atunci cand ma intind in pat, opresc laptopul, inchid becul si ochii si incep sa ma gandesc...la mine, la ceea ce am fost si nu mai sunt, si nu voi mai fi niciodata.
Timpul! daca am gasi macar pentru o zi taina zborului concomitent cu el, daca am afla modalitatea prin care sa alungam senzatia dezolanta a timpului trecand pe langa noi cu o viteza ucigatoare probabil ca nu ar mai exista amintiri iar noi nu am mai fi oameni. Am fi zei, sau dumnezei sau monstri, sau pur si simplu am exista fara a deveni.

Concluzii, conzluzii, conzluzii...

In viata fiecarui om exista o zi, sau zile, in care isi face curaj, isi ia inima in dinti si trage o linie groasa, aspra, urat colorata si probabil urat mirositoare intre ceea ce a fost si ceea ce este acum. Este greu si dureros, poate prea dureros pentru cei care nu sunt obisnuiti sa vorbeasca prea mult cu ei insisi, dar...ce se intampla cu cei care isi pretrec foarte multi ani dialogand singuri, in gand cu sute de persoane reale sau imaginare sau pur si simplu cu ei insisi si care nu reusesc niciodata sa spuna ceea ce gandesc, ceea ce simt fata de propria lor persoana. Adica, da! pot fi sinceri si autorelfexivi si pot afirma despre ei ca au defecte, si fac greseli...uneori sunt atat de determinati sa-si faca auzita autocritica incat tipa si devin ironico-cinici dar de fapt nu se aud ci doar se complac in neputinta, in aproape fizica si autodistructiva forta care ii tine departe de ACTIUNE. Specialistii spun ca oamenii care nu au un scop in viata nu pot avea o motivatie, prin urmare nu poti afirma despre tine ca ai esuat in construirea unei cariere deoarece nu ai fost suficient de bine motivat, ci deoarece nu ti-ai dorit suficient de mult sa ai o cariera in acel domeniu. Asadar, ce imi place sa fac? Nu am nici cea mai mica idee. Stiu doar ce a trebuit sa fac ca sa-i multumesc pe ceilalti, indiferent ca asta a insemnat sa fiu un copil cuminte, sa fiu un elev de nota 10, sa merg la o facultate care nu-mi place doar pentru ca vroiam sa fac o facultate, sa-mi rasfat sora mai mica...Si mai stiu ca imi place sa citesc si imi place sa scriu. Dar adevarul e ca nici asta nu mai fac in ultima vreme. Am petrecut ultimele luni intr-o stare, foarte comfortabila de altfel, de vegetatie neuro-biologico-comportamentista..,pare pompos, in realitate, am fost doar in convalescenta. O incredibil de lunga perioada de vacanta sau de "jelire" , daca are mai multa logica, dupa cele doua mari etape din viata fiecarui om: copilarie si adolescenta. Cei mai multi dintre noi nu se gandesc foarte mult la asta dar eu, eu am facut ireparabila greseala de a le prelungi peste limita admisa. Biologic si psihologic vorbind mi-am intarziat maturizarea cat am putut de mult, sau mai bine spus pana cand organismul meu a cedat, la propriu. Nu este sanatos sa iti doresti sa fii un copil desi esti fiica cea mai mare si ai grija de o sora mai mica, si de o mama care nu este niciodata inteleasa si consolata de sotul ei, si de o casa pe care esti prea mica ca sa o ingrijesti. Nu este firesc ca in timpul liber sa citesti pe nerasuflate si uneori pe intuneric romane celebre din literatura universala si sa iti doresti sa fi trait acolo, in universul lor fictiv, inconjurat de oameni care isi traiesc vietile luand decizii singuri si suportand sau nu consecintele greselilor pe care le-au facut. Si este trist si deprimant sa afirmi ca iti doresti si prin urmare iti impui sa nu saruti pe nimeni pana la 15 ani, cand de fapt stii ca mama ta ar suferi foarte mult daca ai repeta greselile ei din adolescenta - dorinta care de altfel capata o valoare morala de neimaginat atunci cand afli ca bunica te-a blestemat atunci cand erai un copil sa repeti aceste greseli. Dar nu am facut asta. Singurul lucru pe care l-am facut gresit a fost sa nu invat la timp sa ma fac fericita, sa fiu fericita cu mine insami, cu ceea ce sunt. Au fost momente in care am fost cu adevarat mandra de mine, de rezultatele obtinute la scoala, chiar daca asta ma facea sa par nesociabila si cu "nasul pe sus", cand de fapt nu eram asa. Dar acum, nu mai sunt la scoala, nu mai trebuie sa invat ca sa iau note mari, sa-mi impresionez profesorii si sa-mi multumesc parintii. Nu mai sunt nici macar la facultate unde puteam sa merg la cursuri cand doream si sa invat pentru examene pe ultima suta de metri sau ma plictiseam de moarte in niste sali de curs pline de mucegai, si umezeala si teorie expirata de zeci de ani. Si nu mai sunt intr-un oras mic, aproape de casa; iar casa nici macar nu mai este locuita de parintii mei, este pustie si rece si neprimitoare ca un stup de albine in care nu se mai prepara miere pentru ca albinele au murit si nu mai este nimeni care sa le ia locul. Si nu mai sunt nici singura pentru ca am un iubit si suntem fericiti. Suntem atat de fericiti incat am uitat sa mai petrec timpul singura, am uitat sa mai vorbesc cu mine insami, sa dialoghez cu ego-ul meu si sa visez cu ochii deschizi. Si nici macar cu ochii inchisi nu mai visez, ceea ce este un lucru bun deoarece aveam cosmaruri de fiecare data; un motiv in plus care confirma viziunea proasta, eronata, total absurda se daunatoare in care priveam viata, si oamenii, si lucrurile pe care trebuia sa le fac.
Acum, dupa ce am analizat toate aceste concluzii mai trebuie sa fac un singur lucru : ce imi place cu adevarat? si nu ma refer la aroma preferata de inghetata sau la calatoritul cu trenul, sau urcatul cu telecabina, mersul la munte, dansul, cititul...ci la ceea ce trebui sa muncesc...exista oare vreo profesie pe lumea asta si pentru mine? Stiu ca pana acum am incercat doar vreo doua si nici una nu m-a multumit: prima mi-a adus bani dar nu mi-a oferiti satisfactii profesionale, cealalta nu mi-a aduc bani dar mi-a adus un plus de etica si de compasiune pentru cei de langa mine...si nici una dintre ele nu sunt nici macar pe aproape de ceea ce imi doresc sa fac pentru a fi fericita...

Concluzii, concluzii, concluzii...fugim cat putem de ele iar cand reusim in sfarsit sa le dam un contur, sa le exprimam in cuvinte, devenim nostalgici dupa zilele in care ne straduiam sa ajungem la ele, dupa nesfarsitele ore de suferinta si lipsa de intelegere a ceea ce ni se intampla, si de ce ni se intampla. Poate o sa incep sa scriu un roman, stiu ca pot sa fac asta, dar mai intai trebuie sa invat sa dialoghez cu oameni care exista si care sunt in fata mea, si care pot intradevar sa ma auda si sa-si exprime punctul de vedere. Si pana cand o sa reusesc sa-mi fac prieteni in acest oras mare, si neprimitor, si galacios, si aglomerat il "insarcinez" pe iubitul meu cu aceasta misiune cu sau fara voia lui!