Aventurile lui Norocel - continuare -

Este un cantec vechi de zeci de ani pe care copiii l-au invatat de la parintii lor si acestia la randul lor l-au invatat de la bunici si asa mai departe...Nimeni nu stia exact cine a fost prima persoana care a inventat versurile si nici nu avea foarte mare importanta acest lucru. Credinta generala era ca de-a lungul timpului fiecare generatie a mai adaugat sau a mai sters cate ceva din aceasta oda dedicata primilor fulgi de nea din an. Si nimeni nu a incercat niciodata sa o transcrie pe hartie. Este o traditie populara respectata de toti satenii, mici sau mari, mostenita din tata in fiu, ca acest ritual sa se perpetueze doar pe cale orala, sa zboare pe coama vantului primavaratic, pe aripile colorate ale fluturilor varatici si apoi pe covorul magic al frunzelor ruginii pana cand iarna ar fi poposit din nou pe la ferestre si pe acoperisurile caselor in mantia ei de vata de zahar rece si stralucitoare.
Desi mi-as fi dorit sa pot incalca acest obicei si sa va impartasesc si voua cat de minunat este acest cantec o sa ma multumesc cu descrierea acelor zile minunate in care cinci ghemotoace de blanita au vazut pentru prima data zapada.
Ajuns acasa dupa o zbenghiuiala zdravana in zapada alaturi de colegii lui de clasa Andrei s-a imbulzit ca un torent pe usa casei si a tusnit-o direct in camera sa unde stia ca sunt puiii de pisica. Inca nu se putuse hotari ce nume sunt mai potrivite pentru fiecare pui in parte dar era sigur ca va face o alegere buna.
- Cum se simte cea mai frumoasa mamica din lume? Sunt sigur ca esti obosita, a trebuit sa ai toata ziua grija de pui.
- Miauu. Binisor, inca nu au deschis ochii si nici nu prea vor sa manance asa ca am motait langa ei in timpul in care nu ma alintam pe la picioarele mamei tale ca sa imi dea si mie un peste. Doar stii cat de pofticioasa sunt si cat de bine miroase crapul iarna, cand focul arde in soba si e asa cald in casa iar la bucatarie miroase a paine calda si a ulei incins, numai bun pentru cativa crapi proaspat scosi din Dunare. S-a indurat cu chiu cu vai si mi-a dat si mie unul, nu foarte prajit, rumenit numai bine cat sa imi lase gura apa inainte de a pune laba pe el si a incepe sa-l arunc in aer, sa faca tumbe pe covor, ca si cum m-as fi jucat cu un soricel ce a avut ghinionul sa gaseasca motanul inainte de a gasi cascavalul. Mi-ha-mi-ha-ha ce bine mai stiu sa potrivesc rimele, de parca a fi atat de frumoasa nu era suficient! In acel moment Miruna si-a arcuit frumos spatele ca o leoaica lenesa ce abia s-a trezit din somn si face o plecaciune soarelui care ii mangaie mustatile.
- Vrei sa-i vezi cat sunt de dragalasi. Nici nu-mi vine sa cred ca au incaput toti in burtica aceasta abia vizibila. Orele de aerobic zilnic si-au dovedit in sfarsit roadele. In loc sa raman ca un roata de cauciuc flescait, topit la soare, dupa nastere cum se intampla cu femeile lehuze, arat la fel de bine ca atunci cand eram o fata cuminte si naiva. Sa stii ca m-am gandit deja la niste nume dar m-am gandit ca ti-ar face placere sa fii tu nasul lor de botez. La urma urmei esti un baiat bun si vei fi un tatic la fel de stralucit. Nu ca nemernicii aceia de tati biologici care odata ce si-au varsat surprusul de creativitate in romanul vietii mele au disparut fara urma in satul vecin ca sa caute o noua muza de inspiratie. De parca vor avea cel mai mic noroc cu asta. Toata lumea stie ca in Satul Stearpa Mare nu sunt decat pisici urate; si sterpe, ca doar de acolo i se trage numele. Satul cu cele mai multe pisici sterpe din lume.
- Pai, cred ca o sa iau nota de trecere la testarile ce urmeaza si stiu si ce nume sa le dau copiilor tai dar...trebuie sa stiu mai intai care e baietel si care fetita. Sa vedem...Dupa un rapid inventar Andrei a descoperit ca avea de adoptat trei baietei si doua fetite. Pe primul l-a numit Tomita, nu Tonitza - pictorul - ci Tomita dupa culoarea gri a blanii care care te duce cu gandul la stravechiul port Tomis si Pontus Euxin. Pentru al doilea a ales numele Mototolul deoarece avea urchile pleostite tot timpul si ochii mici albastri aplecati im pamant iar pe deasupra era calul de bataie pentru fratii lui mai voinici si pusi pe sotii pe seama lui. La ultimul baietel Andrei a stat putin in dubii, nu era foarte hotarat ce nume sa-i dea acestui tigrisor cu labutele si burtica alba, cu urechile mici ascutite, ochii verzi si dungulitele negre-maronii ce i se intindeau pe spate si pe crestetul capului. Ar fi putut sa-i spuna chiar Tigrisor dar pentru ca pe ceilalti i-a botezat in functie de temperament s-a gandit ca pana la urma personalitatea unui copil poate fi influientata de timpuriu incepand chiar cu numele pe care i-l dai. Astfel cel din urma motanel s-a ales cu numele de Norocel, nume care de altfel va confirma cu succes teoria lui Andrei peste ceva timp. Pentru fetite, proaspatul tatic a ales nume mai sofisticate, demne de niste viitoare domnisoare : Missy si Daissy. Prima are blanita maroniu-inchis pe cea mai mare parte a corpului, exceptand varful alb al labutelor si ochiul stang si barbia care sunt de un portocaliu deschis si putin alb. Daissy are trasaturile mai dulci, prevestind de pe acum o atitudine de printesa sfioasa si cuminte : daca nu ar avea cateva pete cafenii pe spate si pe cap ar fi complet alba, asa insa arata ca un omulet de zapada care s-a murdarit de ciocolata in timp ce-si savura desertul preferat. Cu ochii albastri si senini si coada mare, cat trei sferturi din lungimea corpului, Daissy este un model de frumusete elena. Odata incheiat ritul botezului Andrei si-a scos din ghiozdan cutia de carioci si blocul de desen si a inceput sa faca prima poza din viata lui Tomita, Mototolul, Norocel, Missy si Daissy.

In captivitate

Descoperindu-te pe tine a fost ca si cum as fi invatat sa scriu pentru prima data,
sa exprim lumea in culori de a caror existenta nu stiam, poate chiar am inventat unele neinventate pana la tine,
Descoperindu-te pe tine a fost ca si cum as fi invatat sa citesc pentru prima data semnele ascunse ale lumii, sa descifrez sunetul ploii, sa inteleg freamatul padurii si viata ce pulseaza in fiecare lucru,
Descoperindu-te pe tine a fost ca si cum as fi invatat sa vorbesc pentru prima data, sa articulez cuvintele frumoase ce stateau ascunse in unghere nebanuite, in ventriculul stang al inimii...sau poate in cel drept.

Gasindu-te pe tine am hotarat sa te pastrez, sa te tin inchis in mine, in gand, in vis, in cuvinte,
Asa cum un copil isi ascunde jucaria preferata de privirile celorlalti copii, temandu-se sa nu i se fure sau sa nu i se raneasca,
Iar tu nu ziceai nimic, niciodata, nu te plangeai ca ti-e prea cald sau prea frig,
nu te temeai de intuneric si nici nu te razvrateai in captivitate,
Spuneai ca esti fericit in coltisorul meu de lumina racoroasa, in ungherul meu de fericire.

Patrandu-te pe tine am incetat sa mai invat, ce nevoie mai am acum de citit, de scris, de vorbit,
ce nevoie mai am acum de cantecul ploii, de freamatul padurii, de culori, de zarva lumii?
Pastrandu-te pe tine nu pot decat sa traiesc, in fiecare secunda cand esti langa mine sau cand nu esti
te privesc in ochi si in loc sa vad chipul tau zambind jucaus ma vad pe mine...sunt ochii mei caprui care tresalta in orbitele tale, sunt buzele mele care se misca delicat rostind idei, emotii, cuvinte,

Iar tu nu te plangi niciodata, si nici nu te razvratesti improtriva sufletului pe care l-ai luat in stapanire fara macar sa banuiesti...

Al doilea potop

Daca ploaia ar putea spala toate pacatele lumii am trai intr-un rai fara soare, fara lumina
ar ploua incontinuu zile si nopti nesfarsite, un potop fara legamantul reinoirii
fara promisiunea zilei de maine.

Daca ploaia ar spala toate pacatele lumii ar fi in zadar , noi nu am sti sa reinventam un Noe, sa reconstruim arca salvarii, am sta zgribuliti in furtuna, agatati de radacinile copacilor extirpate din pamant,
ne-am ascunde in grote milenare reinvatand sa aprindem focul cu pietre ude,
am desena pe ziduri semnele cunoasterii pe care am dobandit-o in mii de ani de civilizatie pagana,
am fi fricosi, tematori de propria umbra, poate chiar am invata sa ne rugam
daca am sti cui, daca am gasi in noi o farama de piosenie, o urma de caldura.

Daca ploaia va fi spalat toate pacatele lumii noi vom fi morti, inecati in propria ura, in binele pe care nu l-am facut, in oasele oamenilor pe care nu i-am iubit,
vom fi ingropati in mormane de moloz,
in tone de cioburi de sticla si aschii de metal ascutit - ruinele a sute de ani de progres, de stiinta, de avant tehnologic, de procreere in vitro,
in artificial.

Aventurile lui Norocel
...continuare...

Dimineata rece de iarna strecura prin hornul casei rasete si clinchete de bucurie. Cerul cenusiu, incarcat cu saci mari de cenusa captusiti cu vata albastra privea nepasator in inima oamenilor agitati. Frigul nu parea sa supere pe nimeni. Barbatii imbracati cu sube groase, incaltati cu bocanci grei si murdari din piele de porc si cu capetele infundate in niste clopote din blana de oaie isi vizitau animalele cu gustarea de dimineata: laturi fierbinti cu bucati de mamaliga si stiuleti pentru proprietarii de sunculite afumate si sorici, boabe de porumb pentru motatele impopotonate cu pene multicolore ce zbierau cotcodacind indignate la pintenati , lapte cald pentru pisici si oase ramase de la cina trecuta pentru stapanii casei ce se plimbau tantosi printre restul sufletelor cu patru picioare ca un leu stapan peste intreaga jungla.
- Mamaaaa, chiar trebuie sa merg azi la scoala? te rog, lasa-ma sa am grija de pui...uite, trebuie sa-i botez, sa am grija ca sunt bine hraniti, sa ma asigur ca sunt sanatosi ...te roooooog!
- Andrei, fa-ti ghiozdanul si du-te la scoala. Nu vreau sa intarzii. Doamna invatatoare a spus ca astazi faceti ultimele repetitii pentru serbarea de Craciun. Sper ca ti-ai invatat poezia. Uite, sa nu-ti uiti pachetelul cu mancare. O sa am eu grija de pisicuti, bine?
Desi suparat pentru ca nu o putea indupleca pe mama lui sa ramana acasa, si-a adus aminte ca este important sa participe la repetitii, ca nu o putea dezamagi pe invatoare. Si-a luat ghizdanul si a iesit grabit pe usa. Afara, cerul nu i s-a parut foarte prietenos dar mintea ii umbla prin alte locuri acum. Aflat pentru prima data in ziua aceea singur cu gandurile lui a inceput sa scormoneasca prin sertarele imaginatiei nume cat mai ciudate, mai amuzante si mai originale pentru copiii lui. Caci, in inima lui se simtea tatal adoptiv al celor cinci ghemuri de lana colorata. Era o munca creativa extraordinar de dificila, incerca sa faca tot felul de analogii intre culorile lor si alte lucruri din jur...obiecte din casa, dulciuri, jucarii, pietre nestemate...si mai erau si personajele fascinante din cartile de basme...feti-frumosi si cavaleri in armuri stralucitoare, eroi antici si printi de legenda. Atatea posibilitati, atatea silabe, atatea nume ii veneau acum in minte, un potop de cuvinte il luau cu asalt, ii zburau pamantul de sub picioare si il azvarleau in inima celui dintai dintai act de cunoastere, in centrul fiintei lui plapande. Pleoapele i s-au asternut incet peste albastrul scanteind in fereastra clasei si o usoare stare de ameteala, imbietoare precum aburii calzi ce ies din painea proaspat scoasa din vatra cu jar incins. "Andrei...! vrei sa ne spui, te rog, ce poezie ai invatat pentru serbare?" Capul baiatului era insa ascuns intre palmele intinse deasupra bancii. "Andrei" se auzi din nou vocea iritata a invatatoarei. "Esti pedepsit! Cum este posibil sa dormi in clasa?...astazi vei sta toata ora in picioare si vei scrie la tabla cu litere mari de tipar :"ESTE RUSINOS SA ADORMI IN TIMPUL OREI" ...Si sa o anunti pe mama ta ca trebuie sa vina la scoala maine dimineata ca sa ii vorbesc. "Hai, treci la tabla!"
Poezia, ce poezie oare trebuia sa invete pentru astazi...nu-si aducea aminte nimic, nici de poezie, nici de serbare. Visa atat de frumos, si era atata lumina in jurul lui. Dar oare de unde venea lumina? Statu pe ganduri cateva clipe, cu fruntea aplecata in podea incercand sa-si aminteasca ce a visat. Cand si-a indreptat din nou privirea sprea fereastra ochii i s-au inseninat brusc..parca o raza de soare ar fi trecut chiar in acea secunda peste albastrul varatic ce-i tremura sub pleoape : Ningeeee, Ninge..au rabufnit in cor glasurile tuturor elevilor din clasa a patra.

Primii fulgi de nea din acel an pluteau usor din sacii cenusii gauriti acum de sulite mestesugite cu migala din cel mai pretios aur: armura Zeului Luminii. Clopotelul a sunat in sfarsit cu clinchete de bucurie iar puhoiul de strengari infofoliti in geci de fas, cu fulare si caciuli de lana s-au avantat pe strazi razand si cantand imnul Fulgilor de zapada.

Va urma...

Dizertatie in favoare unei tigari...

De cateva minute traiesc cu suparatoarea impresie ca trebuie sa scriu ceva, ceva ce imi sta pe "varful limbii' sau mai bine spus, pe varful mintii...dar nu pot sa-i dau un titlu, si aparent nici cuvintele potrivite nu vor sa-si gaseasca locul potrivit in sintaxa frazei. All in all, tocmai am retrait pentru cateva momente ceea ce obisnuiam sa simt in fiecare noapte de facultate...the best years of my life, so far...poate exagerez putin....dar abia acum incep sa realizez cat de mult au insemnat pentru mine, pentru modelarea mea, ca om in primul rand (nu vorbesc acum despre formare intelectuala...sau poate si despre asta), ca persoana aflata la poalele unui munte, cu rucsacul plin in spate, greu, incarcat cu toate lucrurile necesare pentru un urcus dificil, inspaimantator in cea mai mare parte si totusi, incitant. Adevarul este ca e mult spus "years"..in realitate a fost doar un an si jumatate de petreceri, prietenii, serate folk, iesiri in oras, nopti pierdute in fum de tigara si sticle de bere, dormit pe apucate de la cinci dimineata si pana pe la pranz a doua zi, dupa-amieze petrecute in sala de lectura, invatat pana la miezul noptii in sesiune, dureri de stomac in timpul examnelor, emotia primelor note de trecere, and then again, nopti in club, serate folk, flirturi, plimbari in parc si interminabile discutii cu "fetele". Cele mai frumoase prietenii si cele mai mari dezamagiri au avut loc in acelasi timp. Pare ca a trecut o vesnicie de atunci si e trist sa nu poti sa reinnozi ceea ce s-a rupt, sau s-a desirat de-a lungul timpului. Un an si jumatate din viata petrecut in campusul studentesc, in vartejul unui carusel care nu functioneaza dupa un program prestabilit ci se invarte, invarte, invarte...la nesfarsit, a fost prea mult si totodata nu a fost nici pe departe de ajuns. A trebuit sa ma mut intr-un apartament inchiriat cu alte doua pritene si sa admir de departe ritmul ametitor al studentiei din perspectiva celorlalti, de pe margine...un martor la existenta pe care as fi putut-o avea si eu...cineva mai presus de mine, mai presus de orice fiinta de pe planeta asta a decis in locul meu ca a fost prea mult...nu am de gand sa vorbesc acum despre ce s-a intamplat in cealalta jumatate de studentie...vreau sa spun doar ca pe neasteptate, firul vietii mele a fost intrerupt cu brutalitate si desi am reusit sa-l carpesc dupa ceva timp, cu multe eforturi si mari suferinte...tot farmecul anilor de facultate s-a risipit...ca si cum nici nu s-ar fi intamplat vreodata, ca si cum nu eu am fost cea care radea si dansa si vorbea ore intregi despre stupiditatile si nimicurile, si controversele pe care ti le ofera peisajul campusului, cu pestii si tarfulitele si baietii de bani gata, pitipoance si cocalari reuniti din toate colturile Moldovei (regiunea istorica Moldova, nu vorbesc despre Chisinau)...

M-am apucat de fumat in primul an de facultate si a trebuit sa ma las dupa un an din motive medicale. Poate parea ciudat si lipsit de relevanta, si poate prostesc pentru unii, ce importanta poate sa aiba o tigara viata cuiva...este cancerigena, in primul rand...si are o mie de alte efecte negative asupra sanatatii, cancerul este in topul acestei liste deci este suficient de special ca sa merite a fi mentionat...pentru unii insa, unii ca mine, o tigara poate insemna libertate...in cel mai insgnifiant sens pe care il poate contine acest termen, si cel mai comun de altfel...libertatea de a fi plecat de acasa in ceea ce sperai sa fie inceputul unei aventuri care te va propulsa direct pe varful muntelui mult visat din copilarie, din adolescenta...este adevarat ca pe mine m-a propulsat in directia exact opusa...macar de m-ar fi lasat acolo de unde plecasem, dar m-a dus pe "culmile iadului" pentru o foarte lunga perioada si inca nu am iesit complet de acolo. Si totusi...nu pot sa nu ma gandesc la cat de fericita am fost in acel prim an de facultate, fericita pentru ca plecasem de acasa si eram libera sa fac tot ce doresc cu timpul meu, sa ma imprietenesc cu oricine doream, sa cunosc oamenii de aproape, vorbind cu ei si nu doar imaginandu-mi dialoguri cu ei, distrandu-ma ca orice alt proaspat absolvent de liceu din lume si visand la cat de importanta pot deveni candva in viata celor pe care ii iubesc.
Ca sa dau si o concluzie acestei incercari de flash-back cu rol terapeutic (din punct de vedere psihologic cel putin), in seara aceasta am retrait una din sutele de nopti de care imi este atat de dor acum. Inca mai locuiesc intr-un apartament inchiriat, dar intr-un alt oras, si nu cu prietenele ci cu iubitul. Nu mai este la fel de distractiv si amuzant cum obisnuia sa fie atunci, dar dintr-o anumita perspectiva este mai bine. Acum este un mediu sanatos si linistit, si este un loc in care ma simt ca acasa si unde ma simt iubita si protejata. Numai ca uneori, foarte rar de altfel, se intampla sa simt nevoia sa recastig ceea ce mi-a fost furat acum doi ani...simt nevoia sa redobandesc zilele si noptile unui student iresponsabil, lipsit de griji, dornic sa iubeasca si sa se distreze pana in zori fara nici-o mustrare de constiinta. So, in seara asta am condimentat un extraordinar moment de romantism si erotism cu o raita pana la un non-stop din apropiere, o punga de chipsuri si un kent 4...si ca sa fie tot meniul complet, o piesa a celor de la Urma s-a dovedit a fi exact cireasa de pe tort pentru o noapte perfecta cu parfum de studentie si fum de tigara.

Aventurile lui Norocel
Cap.I Primii fulgi de zapada

Intr-o noapte geroasa de iarna cand ultimele lumini s-au stins pe la ferestrele caselor si linistea s-a asternut ca un val intunecat peste sat, focul palpaie alene in casa de la marginea padurii rasfirand scantei rosiatice pe pereti. Ghemuit langa soba, cu bratele intinse deasupra unei paturi, ca intr-o imbratisare, un baietel cu pleoapele aproape inchise de somn sopteste neincetat "o sa fii bine, o sa fii bine! pana maine dimineata totul se va sfarsi, si o sa fii fericita sa-ti mangai puiii, o sa-i hranesti si o sa-i inveti sa se spele si sa se joace...o sa fie bine, nu trebuie sa-ti fie frica, o sa treaca repede ca un vis!".
"- Tie iti este usor sa vorbesti asa...Mi-auuu!...asta a durut foarte, foarte tare. Uof, de ce trebuie sa mi se intample tocmai mie? Eram asa tanara si frumoasa, o pustoaica cu blana gri lucind precum argintul in soare, cu ochii albastri-cenusii si coada pufoasa, leganandu-se lenes in urma mea, abia atingand pamantul. Toate pisicile din sat ma invidiau, ma priveau cu ochi vineti de furie de fiecare data cand motanii fluierau dupa mine pe la poarta, si de pe garduri, si de sub fereastra...E numai vina lui, sau, ma rog...a lor: Toni, aaa, Misu, Ronti...Mi-auuuu!".
"- Nu, nu plec de langa tine, linisteste-te, Miruna, stai cuminte si o sa se sfarseasca cat ai zice peste."
"- Apropo de peste, crezi ca tanti Elena o sa fie induiosata de chinurile prin care am trecut si o sa-mi dea maine o portie de peste fript, pregatit dupa reteta aia speciala, mostenita de la mama ei?yamiii...", zise Miruna, zambind putin pe sub mustati si lingandu-se involuntar pe buze.
"- ssst! nu te mai misca, stai linistita!" Ii raspunse Andrei, managaind-o incet pe burta umflata ca un balon alb.
Orice alt baietel in locul lui ar fi fost ingrozit sa stea singur in camera intunecoasa, cu o pisica mieunand incontinuu, intr-un tipat sfasietor de durere, dar Andrei nu se sperie asa usor, iubeste prea mult pisicile ca sa le lase singure in cel mai important moment al vietii lor. Inainte de Miruna a mai avut o pisica, Mitzi. Era o adevarata printesa, cu blana bogata, stralucitoare, de un galben pamantiu, ca a unei leoaice, cu ochii mari, verzi si coada stufoasa, Mitzi era cea mai alintata si mai rasfatata pisica din lume. Dar din nefericire, a murit la numai doi ani otravita de un vecin care pretindea ca i-a furat in repetate randuri smantana de pe oalele cu batut prins. Andrei a suferit foarte tare cand a aflat ca Mitzi murise. A stat inchis in casa zile in sir refuzand sa se joace cu ceilalti copii. Ar fi chiulit si de la gradinita, dar se temea de pedepsele pe care tata le aplica atunci cand era extrem de suparat pe el. De atunci, a jurat sa aiba grija intotdeauna de surorile lui patrupede, sa nu le piarda nici-o clipa din ochi si sa le ajute atunci cand sunt bolnave, asa cum este Miruna acum.
Dimineata cocosul satului a cantat triumfator de sase ori: cucuriguu, cucuriguu, cucuriguu...Desi afara era inca intuneric, lumea s-a trezit repede la viata: satenii s-au dat grabiti jos din paturi ca sa hraneasca animalele si sa curete curtile si grajdurile. Andrei insa, desi era foarte matinal de obicei si se trezea inaintea celorlati din casa, dormea dus pe podea, cu o mana ramasa aplecata deasupra Mirunei. Din camera de alaturi vocea mamei se auzea, ca un ecou indepartat, ca intr-un vis "- Andrei, intarzii la scoala, trezeste-te! Andrei!" "De ce ma striga mama? nu am facut nimic rau, mama si scoala nu au ce cauta in visul meu, in visul oricarui copil...doar pisicile si cateii, si caluseii au permisiunea sa ma viziteze in timp ce dorm. Si de ce tipa la mine? e inca intuneric, e noapte, nu ar trebui sa doarma?" "Andrei! sa stii ca o sa arunc cu o galeata de apa rece peste tine!', vocea mamei se auzi amenintator de data asta. "- Vin, v-i..n"si ultima litera s-a stins intr-un cascat zgomotos."a...cum.." Cand a deschis ochii, nu a inteles din prima clipa unde se afla, adica, stia unde se afla, dar nu intelegea de ce este pe podea si unde este Miruna. Pentru o secunda fata i s-a acoperit cu un praf de pudra verde, apoi alba, galbena..."Mirunaa!"
"miauuu! un mieunat incet dar vesel se auzi din celalalt colt al camerei. Intinsa pe pat Miruna torcea lenes tinand in brate cinci ghemotoace mititele de blanita: alb, galben, portocaliu, cafeniu, maro, negru...toate culorile se amestecau ca intr-o explozie de vopsele neglijent aruncate pe perete. "miauuuu!" Chiar in acel moment mama a deschis usa zgomotos pregatita sa tipe pentru ultima data la Andrei, dar cuvantul i s-a frant chiar inainte de a rosti prima silaba si un zambet larg de surpriza si admiratie i-a luminat fata si ochii.
Va urma...

Cateva lucruri care imi lipsesc...

Mi-e dor sa stau pe veranda din fata casei parintesti intr-o zi calduroasa de vara, cu o carte de poezii in mana si sa ascult ploaia care cade din cer in ritmurile unei sonate cantate la pian; sa asez cartea deoparte si sa ies afara, in ploaie, sa ma invart in cerc cu bratele larg deschise, sa simt apa siroindu-mi pe pleoape, pe buze, sa gust putin din aroma ei sarata, rece, si sa alerg ca un pui de caprioara care abia a invatat sa faca primii pasi in lume, sa rad si sa strig lumii intregi cat de libera ma simt si cat de bucuroasa; sa retraiesc senzatia pe care a avut-o primul om cand a deschis ochii si a vazut lumina pentru prima data, si i-a simtit atingerea calduroasa, si adierea vantului ce i se plimba prin par, pe fata, pe gat; mi-e dor sa privesc curcubeul ce se intinde ca un arc multicolor deasupra orizontului, ca o esarfa diafana infasurata in jurul gatului, infrumusetand astfel fiinta, natura...
Mi-e dor sa stau pe prispa din fata casei parintesti, intr-o noapte de vara cu luna plina, sa privesc minute in sir globul de piatra galbuie pictat cu umbre de forma ochilor, nasului, gurii; sa simt aerul proaspat emanand din frunzele copacilor, si adierea usor perceptibila a vantului; sa raman cu privirea pierduta pe cer in cautarea carului mic si a carului mare, in cautarea stelei polare; sa intind mana catre cer si sa pictez pe panza intunecata stelele mele, visurile si iubirile mele, chipurile oamenilor pe care i-am iubit si pe care ii iubesc, contururile obiectelor care imi fac existenta mai fericita - o carte, o glob cu zapada, un stilou si o coala de hartie ingalbenita de timp, o cana de ceai, o lumanare si betisoare parfumate, o camasa barbateasca, o pereche de ochelari, o sticluta de parfum, o chitara...
Mi-e dor sa stau pe iarba, la umbra unui copac sa citesc o carte buna si usor-usor sa alunec in alte lumi, in alte povesti, cu eroi mai mult sau mai putin viteji, cu printese mai mult sau mai putin frumoase; sa simt falfaitul aripilor deasupra mea, sa aud zumzetul albinelor, sa miros aroma ierbii incinse de soare, sa ating scoarta copacului, aspra, crestata de ani, de ploi, de vanturi...

10 lucruri pe care o pisica iubeste sa le faca zilnic...

Acum cateva luni am "adoptat" un pui de pisica pe care timp de o luna l-am considerat a fi un motanel dar s-a dovedi a fi de sex opus; numele insa i-a ramas acelasi, Norocel...i se potriveste mult prea bine ca sa ii dam altul si in plus, este greu de imaginat un nume de fata care sa i se potriveasca avand in vedere ca este extrem de neastamparata, mai ales atunci cand ti-e somn si nu ai chef sa te joci cu ea.

Nu stiu cum sunt ceilalti iubitori de pisici dar eu sunt absolut innebunita dupa aceasta "vampiroaica mica"...lucru absolut imposibil de crezut anul trecut cand nu le suportam in preajma mea. Norocel insa a reusit sa-mi castige toata atentia si grija de care pot da dovada deoarece nu are nimic din ceea ce in mod normal nu-mi place la o pisica: nu are blana neagra, ochii albastri sau galbeni, nu lasa par prin casa, nu-si face nevoile pe unde apuca si nici nu-ti intoarce spatele cand vrei sa te joci cu ea. Din contra, are blanita cafenie cu alb pe burtica si pe labuta, coada gri-maronie, ochii verzi iar pe cap are cateva dungi de tigrisor. Este jucausa, vesela, alintata si prietenoasa, nu face mofturi la mancare ( nu ca ar avea motive sa depuna vreo plangere la protectia consumatorului) si iubeste lucrurile marunte care fac mult zgomot cand le rostogolesti pe gresie sau pe parchet.

Fiind prima pisica pe care am crescut-o am fost absolut fascinata de tot ceea ce face prin casa (spre nemultumirea prietenului meu care se supara de fiecare data cand ma joc cu Norocel in timp ce ne uitam la film, sau dimineata la prima ora cand el incearca sa prelungeasca ultimele minute de somn iar ea incepe sa toarca pentru ca o mangai pe blanita), asa ca m-am gandit sa trec pe lista 10 lucruri care ii fac intotdeauna placere (ordinea e aleatorie):
1...sa se trezeasca inaintea noastra si sa cotrobaie prin bolul cu mancare ca sa rontaie ce a mai ramas in el;
2...sa mearga cu mine in bucatarie dimineata ca sa ma supravegheze cand ii incalzesc conserva pt. micul dejun;
3...sa ii dau o bucatica de carnita cu care sa joace pe gresie, sa o alerge prin toata bucataria ca pe un biet soarece fara scapare din ghearele ei, sa-mi mototoleasca carpetele, sa sara pe pereti si sa miaune la usa ca si cum ar astepta un prieten de joaca;
4...sa se catere pe cearceafurile proaspat spalate si intinse pe franghia din baie si sa faca acrobatii in varful lor;
5...sa sara pe calorifer si de acolo pe pervazul din bucatarie, sa se catere pe plasa de tantari si sa scoata capul prin gratiile de la geam ca sa poata sari afara atunci cand nu o supraveghez;
6...sa gaseasca pe masa din bucatarie o farfurie cu friptura dupa ce s-a strecurat pe usa si sa sterpeleasca o bucata, sa o duca tip-til in baie si sa o molfaie cu pofta, in graba, sperand ca nu o sa observe nimeni;
7...sa se ascunda sub cearceaf si sub patura atunci cand vrei sa schimbi lenjeria sau vrei sa aranjezi patul;
8...sa te atace atunci cand iti este lumea mai draga, de regula, te uiti la film, sau citesti, sau pur si simplu lenevesti: topaie ca o broscuta si sare incontinuu ca sa te muste de maini, de gat, de umeri, de picioare, de incheieturi avand grija sa gaseasca locurile unde pielea este mai moale si carnea mai frageda, adica exact locurile care iti provoaca cea mai mare durere...
9...sa darame sulul de hartie si sa-l sfasie cu dintii imprastiind hartia pe covor;
10...sa se joace cu jucaria ei preferata exersandu-si astfel abilitatile de felina: un pinguin de plus agatat de o sfoara pe care il invarti prin casa ca sa-l urmareasca; sta la panda - sub canapea, sau intre fotolii - pana cand gaseste momentul potrivit ca sa sara cu o viteza uimitoare asupra lui; cel mai haios este cand invart sfoara in cerc si ea alearga minute in sir dupa ea ca sa prinda pinguinul, sau cand o ridic foarte sus si ea face niste tumbe extraordinare in aer; uneori oboseste atat de tare incat se tranteste pe covor cu limba scoasa afara pe jumatate si gafaie ca un ogar venit de la vanatoare.

Exercitiu de imaginatie

Am considerat intotdeauna ca am suficient de multa imaginatie pentru o persoana normala, cu aspiratii literare mai mult sau mai putin realizabile. Dar ce e de facut cand simti ca realitatea din jurul tau si din mintea ta devine prea apasatoare iar remediile obisnuite pentru acest sentiment dezolant nu-si mai fac efectul, ca si cum ai suferi de o boala incurabila si dupa un timp devii imun la calmantele pe care le foloseai...filmele, cartile incep sa-si arate putin cate putin o doza de realitate pe care nu-ti doresti sa o gasesti in ele, fictiunea devine un copil diform, slab, vulnerabil - unul din miile de copii pe care spartanii obisnuiau sa-i arunce in prapastii pentru a asigura perpetuarea fortei armatei lor - al realitatii in care traiesti, zi de zi. Si nu stiu daca sunt scriitorii sau scenaristii de vina, sau vina ne apartine noua pentru ca oricat de fantastica ar parea povestea din paginile cartii sau din imaginile ce deruleaza pe monitor intotdeauna ne dorim sa fim acolo, ca si cum ar fi posibil, veridic, realizabil...real; ca si cum universul acela miraculos, extraordinar, imaginar nu e niciodata de ajuns, nu este niciodata suficient siesi si cu atat mai putin noua, cititori sau spectatori dornici sa evadam din casele noastre, din trupurile noastre, din birourile, si paturile, si gandurile noastre.
Oare ce "cantitate" de imaginatie/ fictiune ar insemna prea mult pentru nivelul nostru de intelegere, pentru capacitatea noastra de absorbtie si de digestie a unor "realitati" imposibile? Sa fie literatura SF sau Biblia? Sa fie fiintele extraterestre sau sfintii si mucenicii din cartile sfinte? Sa fie viziunile din mintea unui bolnav psihic sau basmele pentru copii?
Dar daca, de fapt, lumea in care traim, cu razboaiele ei nucleare, religioase, economice, cataclismele naturale si atrocitatile ei morale, cu tot ce exista in ea inuman si bestial, este de fapt prea mult? Este posibil sa vedem lucrurile astfel, sa credem ca filmele si cartile nu ne mai sunt prieteni loiali si nu ne mai ajuta sa aterizam in universul lor ca niste outsideri bolnavi de prea multa realitate si dornici sa imbratisam o noua credinta, un nou cod moral, un stil diferit de viata, sau continua sa ne injecteze o doza dubla din "medicamentul" pe care il uram atat de mult? Cata realitate exista intradevar in carti si cata fictiune? Cate lucruri posibile, realizabile si cat supranatural?

In ultimele 6 luni de zile am vazut mai multe filme decat in 20 de ani; mi-as fi dorit sa pot afirma acelasi lucru despre numarul de carti, dar din nefericire, aceste etaloane sunt mai degraba invers proportionale. Nu le-am inventariat si nici nu le-am pastrat pe dvd-uri ca sa le las mostenire nepotilor, dar cred ca intr-un fel sau altul ar trebui sa las o marturie a existentei lor. Nu intentionez sa fac critica de film ci doar un scurt exercitiu de apreciere a calitatii cinematografiei din zilele noastre; pentru ca sunt unele filme exceptionale si unele, cele mai multe dintre ele, extrem de prost realizate, sau ar fi mai corect sa afirmam prost concepute?