Exercitiu de imaginatie

Am considerat intotdeauna ca am suficient de multa imaginatie pentru o persoana normala, cu aspiratii literare mai mult sau mai putin realizabile. Dar ce e de facut cand simti ca realitatea din jurul tau si din mintea ta devine prea apasatoare iar remediile obisnuite pentru acest sentiment dezolant nu-si mai fac efectul, ca si cum ai suferi de o boala incurabila si dupa un timp devii imun la calmantele pe care le foloseai...filmele, cartile incep sa-si arate putin cate putin o doza de realitate pe care nu-ti doresti sa o gasesti in ele, fictiunea devine un copil diform, slab, vulnerabil - unul din miile de copii pe care spartanii obisnuiau sa-i arunce in prapastii pentru a asigura perpetuarea fortei armatei lor - al realitatii in care traiesti, zi de zi. Si nu stiu daca sunt scriitorii sau scenaristii de vina, sau vina ne apartine noua pentru ca oricat de fantastica ar parea povestea din paginile cartii sau din imaginile ce deruleaza pe monitor intotdeauna ne dorim sa fim acolo, ca si cum ar fi posibil, veridic, realizabil...real; ca si cum universul acela miraculos, extraordinar, imaginar nu e niciodata de ajuns, nu este niciodata suficient siesi si cu atat mai putin noua, cititori sau spectatori dornici sa evadam din casele noastre, din trupurile noastre, din birourile, si paturile, si gandurile noastre.
Oare ce "cantitate" de imaginatie/ fictiune ar insemna prea mult pentru nivelul nostru de intelegere, pentru capacitatea noastra de absorbtie si de digestie a unor "realitati" imposibile? Sa fie literatura SF sau Biblia? Sa fie fiintele extraterestre sau sfintii si mucenicii din cartile sfinte? Sa fie viziunile din mintea unui bolnav psihic sau basmele pentru copii?
Dar daca, de fapt, lumea in care traim, cu razboaiele ei nucleare, religioase, economice, cataclismele naturale si atrocitatile ei morale, cu tot ce exista in ea inuman si bestial, este de fapt prea mult? Este posibil sa vedem lucrurile astfel, sa credem ca filmele si cartile nu ne mai sunt prieteni loiali si nu ne mai ajuta sa aterizam in universul lor ca niste outsideri bolnavi de prea multa realitate si dornici sa imbratisam o noua credinta, un nou cod moral, un stil diferit de viata, sau continua sa ne injecteze o doza dubla din "medicamentul" pe care il uram atat de mult? Cata realitate exista intradevar in carti si cata fictiune? Cate lucruri posibile, realizabile si cat supranatural?

In ultimele 6 luni de zile am vazut mai multe filme decat in 20 de ani; mi-as fi dorit sa pot afirma acelasi lucru despre numarul de carti, dar din nefericire, aceste etaloane sunt mai degraba invers proportionale. Nu le-am inventariat si nici nu le-am pastrat pe dvd-uri ca sa le las mostenire nepotilor, dar cred ca intr-un fel sau altul ar trebui sa las o marturie a existentei lor. Nu intentionez sa fac critica de film ci doar un scurt exercitiu de apreciere a calitatii cinematografiei din zilele noastre; pentru ca sunt unele filme exceptionale si unele, cele mai multe dintre ele, extrem de prost realizate, sau ar fi mai corect sa afirmam prost concepute?