"A visa nu e de ajuns. Si nici chiar a trai. A SCRIE inseamna sa-ti stapanesti visul si sa-ti umpli viata.(Romain Rolland, replica data lui Panait Istrati in romanul La Rasarit Apune Soarele, de Dan Chisu)
...eram un copil cand am luat in mana pentru prima data un creion si m-am gandit sa scriu..eram un copil...naiv, vesel, si iubeam la nebunie viata si jocul...dar, mai aveam o pasiune care, desi nu imi ocupa tot timpul, imi aducea nesfarsite ore de-ncatare, de reverie...citeam pe nerasuflate zeci de basme...povesti...fugeam din cotidian la adapostul unor camere aurite de castel...imi stergeam lacrimile copilariei in imbratisarea unui print ratacitor...
...nu-mi amintesc cu exactitate ce am scris prima data, dar imi revine acum in fata ochilor un episod care m-a marcat pentru tot restul vietii...aveam doar cativa anisori, si intr-o noapte am ramas sa dorm la bunicii mei...una din matusile mele, preferata mea de altfel, imi recitase inainte sa adorm Luceafarul...vers cu vers, strofa cu strofa...pana la final...fireste ca nu puteam intelege atunci toate implicatiile estetice ale poemului dar..m-a incantat seninatatea, bucuria cu care imi recita atat de frumos...am stiut poate de atunci ca cititul va fi pentru mine mai mult decat o pasiune...am simtit poate inca de atunci ca visul de a scrie ma va bantui zi si noapte...si ca nu voi trai cu adevarat pana cand nu voi reusi sa-mi exersez un stil propriu de a face literatura...
...eram prin gimnaziu cred cand i-am aratat matusii mele cateva versuri...mi-a spus ca inconstient ( pentru ca inca nu-l citisem) scriam in stilul lui Blaga...cel pe care abia mult mai tarziu, datorita unui profesor de romana din liceu, l-am descoperit in toata maretia lui artistica...si uite asa se leaga za cu za o viata de om...si uite asa visul se impleteste cu realitatea...si ratiunea cu intuitia...din nefericire...imi lipseste cu desavarsire o disciplina riguroasa a scrisului...nu am suficienta rabdare pentru a lucra timp indelungat la cizelarea unor versuri ...la definitivarea unor idei..scriu dintr-un impuls de natura afectiva si nu neaparat din dorinta de a ma face cunoscuta, sau de a trasmite invataminte...scriu pentru ca asa imi dicteaza constiinta si pentru ca doar in aceasta "fericire" isi gaseste o scuza plauzibila refuzul meu de a "ma darui lumii"..de a fi parte integranta si activa a ei...
...acum..ascult R.Clayderman...m-am trezit cu o liniste neobisnuita in suflet...liniste pe care vreau sa o conserv de-a lungul zilei..este o stare de calm absolut, cand abia daca iti auzi propria respiratie, sau gandul umil..cand nimic nu te atinge, si nu te poate rani...este o stare care daca ar avea mai mult simt tragic are fi poate vecina cu moartea...dar astazi nu vreau sa traiesc gandul pedepsitor al fatalitatii...azi sunt o lebada care danseaza doar pentru sine...astazi sunt EU...si ii rog pe cei care vor dori sa ma scoata din starea aceasta de somnolenta, reverie, sa fie ingaduitori si sa ma lase sa-mi traiesc visul pana la capat...
...azi-noapte am visat frumos..frumos pentru ca am vazut un chip pe care nu credeam sa-l intalnesc in vis...poate ca starea mea de acum nu este decat o incercare naiva de prelungire a unei "intalniri" care poate ca nu va trece niciodata de granita dintre iluzie si realitate...dar la asta nu vreau sa ma gandesc acum, e prea trist...acum zambesc...e un zambet cu fata intoarsa de la lume spre inima-mi ce abia palpaie a viata...
vineri, noiembrie 10, 2006
miercuri, noiembrie 08, 2006
...dupa nenumarate zile cenusii astazi ne-au zambit sfios cateva raze de soare...a fost o adevarata incantare sa merg pe strada invaluita in lumina rece a acestui inceput de noiembrie...la universitate..apoi la banca...apoi drumul spre casa...banala trecere prin gang pentru a scurta clipa dinaintea trecerii pragului in universul intim...familiar...nici astazi nu s-a intamplat nimic semnificativ..poate doar in mine au avut loc niste prefaceri in masura sa ma situeze pe un alt plan de idei...intr-o alta sfera afectiva....
...astazi am fost convinsa ca lumea asta, asa pustiita de sensuri cum ne apare, se zbate totusi pentru fericire...sa fie oare aerul de sarbatoare care a adus zamebete pe chipul celor care mi-au iesit azi in cale?...sau sarbatoarea aceasta nu este altceva decat un pretext pentru cei multi, care isi petrec timpul intr-o ignoranta generatoare de liniste, de a vedea si dincolo de azi, acum, sine...de a arunca o privire fugara si spre cel de langa el?...azi oamenii...s-au felicitat intre ei...au rasunat in toata "tara" urari de "la multi ani"..."sa fii fericit"..."sa fii iubit"...azi s-a incercat o misiune de comuniune...in cel mai profund sens al sau, adica afectiv....
...dincolo de aparenta veselie generala care perturba obisnuitul realism cotidian, care imi induce o oarecare stare de comfort psihic, ma intristeaza aceasta "sarada universalizata"...toata lumea incearca sa minta pe toata lumea ca bunele intentii rezista interesului propriu..ca oamenii iubesc sincer...si mai ales..toti se mint pe ei insisi cand isi imagineaza ca niste banale urari de "la multi ani" pot suplini lipsa de comunicare afectiva din trecut...toate aceste stereotipii verbale..sunt cu atat mai grave cu cat pretind ca sunt mai mult decat atat..cu cat isi revendica statutul de traire afectica autentica...
...si ca sa inchei acest monolog, am ales pentru astazi o poezie la care tin foarte mult tocmai pentru ca este un protest ridicat impotriva ignorantei ce salasluieste la mare cinste in viata celor mai multi dintre noi...
AVEM TIMP- OCTAVIAN PALER
Avem timp pentru toate.Sa dormin,
sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judeam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
AVEM TIMP PENTRU TOATE.
NU E TIMP PENTRU PUTINA TANDRETE.
CAND SA FACEM SI ASTA MURIM.
...astazi este o zi dedicata dragostei...armoniei...comuniunii spirituale...
...astazi am fost convinsa ca lumea asta, asa pustiita de sensuri cum ne apare, se zbate totusi pentru fericire...sa fie oare aerul de sarbatoare care a adus zamebete pe chipul celor care mi-au iesit azi in cale?...sau sarbatoarea aceasta nu este altceva decat un pretext pentru cei multi, care isi petrec timpul intr-o ignoranta generatoare de liniste, de a vedea si dincolo de azi, acum, sine...de a arunca o privire fugara si spre cel de langa el?...azi oamenii...s-au felicitat intre ei...au rasunat in toata "tara" urari de "la multi ani"..."sa fii fericit"..."sa fii iubit"...azi s-a incercat o misiune de comuniune...in cel mai profund sens al sau, adica afectiv....
...dincolo de aparenta veselie generala care perturba obisnuitul realism cotidian, care imi induce o oarecare stare de comfort psihic, ma intristeaza aceasta "sarada universalizata"...toata lumea incearca sa minta pe toata lumea ca bunele intentii rezista interesului propriu..ca oamenii iubesc sincer...si mai ales..toti se mint pe ei insisi cand isi imagineaza ca niste banale urari de "la multi ani" pot suplini lipsa de comunicare afectiva din trecut...toate aceste stereotipii verbale..sunt cu atat mai grave cu cat pretind ca sunt mai mult decat atat..cu cat isi revendica statutul de traire afectica autentica...
...si ca sa inchei acest monolog, am ales pentru astazi o poezie la care tin foarte mult tocmai pentru ca este un protest ridicat impotriva ignorantei ce salasluieste la mare cinste in viata celor mai multi dintre noi...
AVEM TIMP- OCTAVIAN PALER
Avem timp pentru toate.Sa dormin,
sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judeam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
AVEM TIMP PENTRU TOATE.
NU E TIMP PENTRU PUTINA TANDRETE.
CAND SA FACEM SI ASTA MURIM.
...astazi este o zi dedicata dragostei...armoniei...comuniunii spirituale...
marți, noiembrie 07, 2006
Cantec fara raspuns-Nichita Stanescu
De ce te-oi fi iubind femeie visatoare,
care mi te incolacesti ca un fum, ca o vita-de-vie
in jurul pieptului, in jurul tamplelor,
mereu frageda, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingasa
ca firul de iarba ce taie in doua
luna varateca, azvarlind-o in ape,
despartita de ea insasi
ca doi indragostiti dupa imbratisare?...
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare caprui rasarindu-mi peste umar,
tragand dupa el un cer de miresme
cu nouri subtiri, fara umbra?
De ce te-oi fi iubind, ora de neuitat,
care-n loc de sunete
goneste-n jurul inimii mele
o herghelie de manji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atata, iubire,
vartej de-anotimpuri colorand un cer
(totdeauna altul,totdeauna aproape)
ca o frunza cazand.Ca o rasuflare aburita de ger.
...versurile acestea reflecta poate cea mai frumoasa declaratie de iubire pe care am citit-o vreodata...este bine stiut faptul ca poezia lui Stanescu a revolutionat intraga estetica a poeticului...ca el a facut din cuvinte materie vie cu care sa semnifice intreaga gama coloristica a emotiilor si sentimentelor umane...
...in seara aceasta nu ma simt suficient de lucida pentru a ma marturisi...exista in mine o oboseala care ma sustrage din imponderabilitatea gandurilor si ma arunca pe tarmul clipei prezente...azi nu am avut timp sa visez...nu am avut timp sa citesc...pentru cei mai multi asta ar insemna ca am experimentat banalul cotidian, ca am trait prin actiune, fapt concret...eu insa simt ca am pierdut o frantura de timp in care as fi putut sa "traiesc" altfel..sa fiintez mai mult si sa exist mai putin...
luni, noiembrie 06, 2006
...vi s-a intamplat sa va fie dor de cineva despre care nu stiti aproape nimic?...ati cunoscut sentimentul acela, aproape indescifrabil de dor pentru o fiinta pe care incercati sa o ghiciti printre franturi de ganduri...?
...mie mi s-a intamplat de prea multe ori ca sa ma mai mire acum...stau si ma intreb...cu ce este mai lipsita de importanta dragostea pe care o simti fara a o impartasi..si tocmai de aceea, fara a te hrani din ea....fata de dragostea reciproc manifestata...de ce are cea din urma mai multa credibilitate...autenticitate...atata timp cat sentimentul in sine supravietuieste in tine si intr-un caz si in celalalt...
...se presupune ca iubirea platonica este specifica adolescentilor...ca ea apare si se manifesta doar la varsta la care suntem poate prea tematori pentru a ne deschide sufletul in fata celei/celui pe care il iubim...nu ma indoiesc ca fiecare a experimentat , chiar si pentru o scurta perioada aceasta "melancolie a inimii"...dar, ma intreb, sa fie oare imposibila o asemenea iubire la varsta cand se presupune ca ai suficient curaj ca sa te marturisesti?...ma gandesc ca iubirea, in toata complexitatea ei trece prin atat de multe stadii incat nu poate sari peste indoieli, teama de a fi respins, tristete si nerabdarea implinirii...iar toate astea au un farmec atat de aparte incat nu ne putem lipsi de el doar pentru ca suntem "prea mari"...maturi....sau mult prea ancorati in concret si materialitate...de ce sa nu iubim, cu toate riscurile, fara a ne gandi daca vom fi sau nu iubiti la randul nostru?...de ce sa nu bem si cupa aceasta de fericire amara pentru a ne "umple sufletele"...pentru a bandaja...chiar si numai iluzoriu ranile singuratatii...
...ce rau poate sa ne aduca o dulce visare?...suferim deziluzii atat de des incat ne-am obisnuit cu durerea...acum, avem cel putin sansa de a compensa aceasta suferinta printr-un sentiment care sa ne aduca daca nu implinire macar constiinta fortelor noastre sufletesti de a iubi...nu este altceva decat o forma de a renunta la egoismul atat de caracteristic fiintei umane ....si o incercare de redefinire a propriei persoane prin raportare la un altul, pe care, intamplator sau nu, il doresti aproape....
...mie mi s-a intamplat de prea multe ori ca sa ma mai mire acum...stau si ma intreb...cu ce este mai lipsita de importanta dragostea pe care o simti fara a o impartasi..si tocmai de aceea, fara a te hrani din ea....fata de dragostea reciproc manifestata...de ce are cea din urma mai multa credibilitate...autenticitate...atata timp cat sentimentul in sine supravietuieste in tine si intr-un caz si in celalalt...
...se presupune ca iubirea platonica este specifica adolescentilor...ca ea apare si se manifesta doar la varsta la care suntem poate prea tematori pentru a ne deschide sufletul in fata celei/celui pe care il iubim...nu ma indoiesc ca fiecare a experimentat , chiar si pentru o scurta perioada aceasta "melancolie a inimii"...dar, ma intreb, sa fie oare imposibila o asemenea iubire la varsta cand se presupune ca ai suficient curaj ca sa te marturisesti?...ma gandesc ca iubirea, in toata complexitatea ei trece prin atat de multe stadii incat nu poate sari peste indoieli, teama de a fi respins, tristete si nerabdarea implinirii...iar toate astea au un farmec atat de aparte incat nu ne putem lipsi de el doar pentru ca suntem "prea mari"...maturi....sau mult prea ancorati in concret si materialitate...de ce sa nu iubim, cu toate riscurile, fara a ne gandi daca vom fi sau nu iubiti la randul nostru?...de ce sa nu bem si cupa aceasta de fericire amara pentru a ne "umple sufletele"...pentru a bandaja...chiar si numai iluzoriu ranile singuratatii...
...ce rau poate sa ne aduca o dulce visare?...suferim deziluzii atat de des incat ne-am obisnuit cu durerea...acum, avem cel putin sansa de a compensa aceasta suferinta printr-un sentiment care sa ne aduca daca nu implinire macar constiinta fortelor noastre sufletesti de a iubi...nu este altceva decat o forma de a renunta la egoismul atat de caracteristic fiintei umane ....si o incercare de redefinire a propriei persoane prin raportare la un altul, pe care, intamplator sau nu, il doresti aproape....
duminică, noiembrie 05, 2006
...asa cum bine am presupus inca de aseara...privesc acum in mine si dupa o noapte de "petrecere" simt ca totul a fost risipa de timp...si de energie...de altfel,starea aceasta m-a cuprins inca de pe la 3 dimineata si nu m-a parasit nici macar in somn...eram in fata unui bar studentesc -CV-...batea vantul si frunze lipsite de viata zburau de colo-colo....cerul cenusiu parea de o solemnitate covarsitoare...si aerul rece ,chiar f rece imi inunda plamaniii cu o violenta grozava....de parca mi-ar fi ordonat cu glas salbatic:TRAIESTE!...si traiam...priveam in jurul meu..din spate se auzeau zgomote haotice..muzica,rasete...cu cateva minunte in urma fusesem si eu acolo, in mijlocul lor...eram o particica din veselia generala...eram unul din numerosii pasi de dans...si eram atat de singura...de ce?...
..ma trezesc in mijlocul unor oameni pe care ii cunosc,cu care vorbesc, rad, ma distrez...si dintr-o data ma simt expulzata de acolo...de fapt, ma auto-exclud... de parca o forta din mine, si totusi mai presus de mine mi-ar porunci sa plec...sa las in urma si oamenii si dansul lor prin viata....exista in fiecare dintre noi un GOL care ne insoteste de la nastere si pana in ceasul mortii...si poate chiar dupa moarte..o gauta neagra care ne absoarbe toata "dorinta de viata"...care ne cheama spre "izolare, asceza"...si toata viata alergam asemeni unor furnici printre frunze planse, printre pietre ucide de cuvant...alergam tanguindu-ne, plangandu-ne fiinta duala...ne intristam pentru ranile trupului...dar mai ales agonizam pentru fiecare suferinta care ne macina sufletul...si atunci, unde sa cautam, unde sa cersim "izbavire"?...spre care rasarit sa ne indreptam capetele ninse de ani ca sa primim in noi LUMINA?...si spre care colt de cer sa privim pentru a zari steaua ce ne calauzeste pluta vietii?...avem nevoie de Soare? avem nevoie de Stele?...avem nevoie de ploaie sau de frunze, sau de copaci...pentru a fi impliniti?...pentru a umple golul existential in care ne framantam gandurile?...pentru a demitiza absurdul care ne ucide visele si idealul...avem nevoie de UN DUMNEZEU...care sa ne iubeasca....care sa se salasluiasca in noi si sa ne hraneasca cu adevar si lumina...si daca Dumnezeu este in primul rand IUBIRE...si daca el ar fi in fiecare dintre noi..si daca noi i-am asculta porunca:"iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti."...si am trai in liniste...am fi fericiti?...cartile spun ca da..si constiinta ne spune poate acelasi lucru....si atunci,de ce gresim?...de ce fugim de noi insine, de lumina ce zace parasita in noi?...ne ce ne renegam fiinta spirituala si traim doar in paradisul dionisiac....?...
...era 3 dimineata si eu fugisem de lume...fugisem de veselia lor si de dorinta lor de a trai in IGNORANTA...si m-am ascuns intr-o frunza...purtata de vant cand spre pamant, atrasa de forta gravitationala...cand spre cer...inaltata de un ideal de iubire ...si visam poate la o lume mai buna...la o liniste cum numai in secunda mortii ti-e dat sa traiesti...visam la o renuntare de a lupta cu toti cei din jurul meu...si o resemnare muta in fata acelora care o viata intreaga isi reneaga fiinta angelica...si se scalda in vin si lumini artificiale...
...acum, sunt singura..mi-am inchis portile sufletului pe care ieri le deschisesem cu atata bunavointa lumii...si mi-am pus pe buze pecetea tacerii...doar ochii mei ce de atatea ori au iubit sa ploua mai pot ridica in priviri un semn de revolta...
..ma trezesc in mijlocul unor oameni pe care ii cunosc,cu care vorbesc, rad, ma distrez...si dintr-o data ma simt expulzata de acolo...de fapt, ma auto-exclud... de parca o forta din mine, si totusi mai presus de mine mi-ar porunci sa plec...sa las in urma si oamenii si dansul lor prin viata....exista in fiecare dintre noi un GOL care ne insoteste de la nastere si pana in ceasul mortii...si poate chiar dupa moarte..o gauta neagra care ne absoarbe toata "dorinta de viata"...care ne cheama spre "izolare, asceza"...si toata viata alergam asemeni unor furnici printre frunze planse, printre pietre ucide de cuvant...alergam tanguindu-ne, plangandu-ne fiinta duala...ne intristam pentru ranile trupului...dar mai ales agonizam pentru fiecare suferinta care ne macina sufletul...si atunci, unde sa cautam, unde sa cersim "izbavire"?...spre care rasarit sa ne indreptam capetele ninse de ani ca sa primim in noi LUMINA?...si spre care colt de cer sa privim pentru a zari steaua ce ne calauzeste pluta vietii?...avem nevoie de Soare? avem nevoie de Stele?...avem nevoie de ploaie sau de frunze, sau de copaci...pentru a fi impliniti?...pentru a umple golul existential in care ne framantam gandurile?...pentru a demitiza absurdul care ne ucide visele si idealul...avem nevoie de UN DUMNEZEU...care sa ne iubeasca....care sa se salasluiasca in noi si sa ne hraneasca cu adevar si lumina...si daca Dumnezeu este in primul rand IUBIRE...si daca el ar fi in fiecare dintre noi..si daca noi i-am asculta porunca:"iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti."...si am trai in liniste...am fi fericiti?...cartile spun ca da..si constiinta ne spune poate acelasi lucru....si atunci,de ce gresim?...de ce fugim de noi insine, de lumina ce zace parasita in noi?...ne ce ne renegam fiinta spirituala si traim doar in paradisul dionisiac....?...
...era 3 dimineata si eu fugisem de lume...fugisem de veselia lor si de dorinta lor de a trai in IGNORANTA...si m-am ascuns intr-o frunza...purtata de vant cand spre pamant, atrasa de forta gravitationala...cand spre cer...inaltata de un ideal de iubire ...si visam poate la o lume mai buna...la o liniste cum numai in secunda mortii ti-e dat sa traiesti...visam la o renuntare de a lupta cu toti cei din jurul meu...si o resemnare muta in fata acelora care o viata intreaga isi reneaga fiinta angelica...si se scalda in vin si lumini artificiale...
...acum, sunt singura..mi-am inchis portile sufletului pe care ieri le deschisesem cu atata bunavointa lumii...si mi-am pus pe buze pecetea tacerii...doar ochii mei ce de atatea ori au iubit sa ploua mai pot ridica in priviri un semn de revolta...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)