Amintiri, amintiri, amintiri...

Astazi, 17 decembrie 2008, am cumparat dupa foarte mult timp carti. Carti pe care am inceput sa le citesc cu speranta ca ma vor captiva la fel de usor si de repede ca in trecut, ma vor absorbi din realitatea imediata in universul lor paralel cu existenta noastra, a mea, insuficienta, simpla, chinuita, fara stralucire si fara eroism, fara curaj si fara emotii extreme, fara fulgi de nea si fara soare, fara petreceri cu dans si muzica, alcool si discutii stupide. Astazi am facut primul pas spre mine, am intins o mana calduroasa persoanei pe care o vad in fiecare dimineata in oglinda privindu-ma cu ochi obositi si incercanati in cautarea mea. De cele mai multe ori nu insista prea mult interogandu-ma, ma priveste doar, ma recunoaste ca fiind o fiinta umana ce face parte din universul sau intim; nu se stramba la mine, nu face grimase care sa exprime repulsie, dezaprobare, nu imi zambeste prietenos si nu-mi ureaza buna dimineata...e indiferenta de cele mai multe ori, o indiferenta care surprinzator nu doare, nu raneste nici un strat mai profund, adanc inradacinat in constiita existentei mele si nici nu imi vorbeste despre ceea ce crede despre mine, nu ma cearta si nu ma lauda, nu ma consoleaza si nu uraste, nu ma condamna si nu ma iubeste. Este doar fata mea, chipul exterior al persoanei pe care o intruchipez, invelisul de piele subtire si catifelata, usor palida si cu vinisoare vinetii sub gene care le vorbeste oamenilor despre mine. Este mesagerul meu trimis in lume ca sa reclame ce este al meu si ca sa daruiasca ceea ce am de daruit. Este un simbol si o masca a tineretii mele, a vietii mele de femeie tanara si frumoasa...tanara prin varsta pe care o am si frumoasa prin ceea ce simt, prin ceea ce gandesc si imi doresc sa fac pentru mine si pentru ceilalti, pentru cei buni si pentru cei mai putin buni, dar mai ales pentru cei care nu sunt nici una, nici alta; pentru cei multi care sunt uneori una si uneori alta, si albi si negri, si uneori multicolori. Ii iubesc pe cei care nu se tem de ceea ce sunt, de esecurile si infrangerile lor, trecute sau prezente, indreptatite sau nu, dezastruoase sau nu, cu sau fara repercursiuni ireparabile. Ii iubesc pe cei calmi, linistiti, pasnici cu ei insisi si cu restul lumii, pe cei curajosi si demni, pe cei puternici si cu tarie de caracter, in primul rand pe cei de caracter, ii admir pe cei optimisti si vesnic cu zambetul pe buze, pe cei curati in inimile si in cugetele lor, pe cei generosi si modesti, pe cei ce stiu sa iubeasca si sa se lase iubiti, pe cei ce stiu sa respecte prin natura firii lor si prin cultura pe care si-au insusit-o, pe care o iubesc si o apreciaza ca pe o a doua mama.
Dar mai ales, iubesc copiii pentru ca mai au timp sa se joace, sa rada de ei si de cei mari, sa-i certe si sa le dea sfaturi, sa fie tristi pentru o secunda si veseli pentru restul timpului, sa fie darnici si intelegatori, sa ierte si sa uite pe cei care i-au mintit si le-au inselat asteptarile. Iubesc copiii pentru ca pot sa iubeasca conditionat doar de sangele
care le hraneste inima zilnic tinandu-i in viata si nu au invatat inca sa fie rai, meschini, barfitori, judecatori din oficiu pentru greselile altora.
Amintirile au fost create pentru a ne ajuta sa nu uitam de unde venim, unde ne-am nascut, unde am petrecut primii ani din viata si restul anilor care au urmat, sa nu uitam cine am fost, pe cine am iubit si pe cine am urat. Ele exista pentru a ne ajuta sa invatam din greseli, pentru a ne obisnui cu gandul existentei noastre in aceasta lume si a ne feri de esecuri repetate. Amintirile raman in mintea noastra deoarece avem nevoie de o constiinta a faptelor noastre, a gandurilor si a sentimentelor noastre, o constiinta a locurilor prin care am trecut, a lucrurilor pe care le-am avut, a oamenilor pe care i-am intalnit, a iubirilor reprimate sau traite, a vietilor pe care le-am distrus, a inimilor pe care le-am dispretuit, a vocilor pe care le-am ignorat.
Amintirile mele se estompeaza in zilele in care sunt bucuroasa, impacata cu viata pe care o traiesc dar ma ataca cu furia si forta unui taifun atunci cand ma intind in pat, opresc laptopul, inchid becul si ochii si incep sa ma gandesc...la mine, la ceea ce am fost si nu mai sunt, si nu voi mai fi niciodata.
Timpul! daca am gasi macar pentru o zi taina zborului concomitent cu el, daca am afla modalitatea prin care sa alungam senzatia dezolanta a timpului trecand pe langa noi cu o viteza ucigatoare probabil ca nu ar mai exista amintiri iar noi nu am mai fi oameni. Am fi zei, sau dumnezei sau monstri, sau pur si simplu am exista fara a deveni.

Concluzii, conzluzii, conzluzii...

In viata fiecarui om exista o zi, sau zile, in care isi face curaj, isi ia inima in dinti si trage o linie groasa, aspra, urat colorata si probabil urat mirositoare intre ceea ce a fost si ceea ce este acum. Este greu si dureros, poate prea dureros pentru cei care nu sunt obisnuiti sa vorbeasca prea mult cu ei insisi, dar...ce se intampla cu cei care isi pretrec foarte multi ani dialogand singuri, in gand cu sute de persoane reale sau imaginare sau pur si simplu cu ei insisi si care nu reusesc niciodata sa spuna ceea ce gandesc, ceea ce simt fata de propria lor persoana. Adica, da! pot fi sinceri si autorelfexivi si pot afirma despre ei ca au defecte, si fac greseli...uneori sunt atat de determinati sa-si faca auzita autocritica incat tipa si devin ironico-cinici dar de fapt nu se aud ci doar se complac in neputinta, in aproape fizica si autodistructiva forta care ii tine departe de ACTIUNE. Specialistii spun ca oamenii care nu au un scop in viata nu pot avea o motivatie, prin urmare nu poti afirma despre tine ca ai esuat in construirea unei cariere deoarece nu ai fost suficient de bine motivat, ci deoarece nu ti-ai dorit suficient de mult sa ai o cariera in acel domeniu. Asadar, ce imi place sa fac? Nu am nici cea mai mica idee. Stiu doar ce a trebuit sa fac ca sa-i multumesc pe ceilalti, indiferent ca asta a insemnat sa fiu un copil cuminte, sa fiu un elev de nota 10, sa merg la o facultate care nu-mi place doar pentru ca vroiam sa fac o facultate, sa-mi rasfat sora mai mica...Si mai stiu ca imi place sa citesc si imi place sa scriu. Dar adevarul e ca nici asta nu mai fac in ultima vreme. Am petrecut ultimele luni intr-o stare, foarte comfortabila de altfel, de vegetatie neuro-biologico-comportamentista..,pare pompos, in realitate, am fost doar in convalescenta. O incredibil de lunga perioada de vacanta sau de "jelire" , daca are mai multa logica, dupa cele doua mari etape din viata fiecarui om: copilarie si adolescenta. Cei mai multi dintre noi nu se gandesc foarte mult la asta dar eu, eu am facut ireparabila greseala de a le prelungi peste limita admisa. Biologic si psihologic vorbind mi-am intarziat maturizarea cat am putut de mult, sau mai bine spus pana cand organismul meu a cedat, la propriu. Nu este sanatos sa iti doresti sa fii un copil desi esti fiica cea mai mare si ai grija de o sora mai mica, si de o mama care nu este niciodata inteleasa si consolata de sotul ei, si de o casa pe care esti prea mica ca sa o ingrijesti. Nu este firesc ca in timpul liber sa citesti pe nerasuflate si uneori pe intuneric romane celebre din literatura universala si sa iti doresti sa fi trait acolo, in universul lor fictiv, inconjurat de oameni care isi traiesc vietile luand decizii singuri si suportand sau nu consecintele greselilor pe care le-au facut. Si este trist si deprimant sa afirmi ca iti doresti si prin urmare iti impui sa nu saruti pe nimeni pana la 15 ani, cand de fapt stii ca mama ta ar suferi foarte mult daca ai repeta greselile ei din adolescenta - dorinta care de altfel capata o valoare morala de neimaginat atunci cand afli ca bunica te-a blestemat atunci cand erai un copil sa repeti aceste greseli. Dar nu am facut asta. Singurul lucru pe care l-am facut gresit a fost sa nu invat la timp sa ma fac fericita, sa fiu fericita cu mine insami, cu ceea ce sunt. Au fost momente in care am fost cu adevarat mandra de mine, de rezultatele obtinute la scoala, chiar daca asta ma facea sa par nesociabila si cu "nasul pe sus", cand de fapt nu eram asa. Dar acum, nu mai sunt la scoala, nu mai trebuie sa invat ca sa iau note mari, sa-mi impresionez profesorii si sa-mi multumesc parintii. Nu mai sunt nici macar la facultate unde puteam sa merg la cursuri cand doream si sa invat pentru examene pe ultima suta de metri sau ma plictiseam de moarte in niste sali de curs pline de mucegai, si umezeala si teorie expirata de zeci de ani. Si nu mai sunt intr-un oras mic, aproape de casa; iar casa nici macar nu mai este locuita de parintii mei, este pustie si rece si neprimitoare ca un stup de albine in care nu se mai prepara miere pentru ca albinele au murit si nu mai este nimeni care sa le ia locul. Si nu mai sunt nici singura pentru ca am un iubit si suntem fericiti. Suntem atat de fericiti incat am uitat sa mai petrec timpul singura, am uitat sa mai vorbesc cu mine insami, sa dialoghez cu ego-ul meu si sa visez cu ochii deschizi. Si nici macar cu ochii inchisi nu mai visez, ceea ce este un lucru bun deoarece aveam cosmaruri de fiecare data; un motiv in plus care confirma viziunea proasta, eronata, total absurda se daunatoare in care priveam viata, si oamenii, si lucrurile pe care trebuia sa le fac.
Acum, dupa ce am analizat toate aceste concluzii mai trebuie sa fac un singur lucru : ce imi place cu adevarat? si nu ma refer la aroma preferata de inghetata sau la calatoritul cu trenul, sau urcatul cu telecabina, mersul la munte, dansul, cititul...ci la ceea ce trebui sa muncesc...exista oare vreo profesie pe lumea asta si pentru mine? Stiu ca pana acum am incercat doar vreo doua si nici una nu m-a multumit: prima mi-a adus bani dar nu mi-a oferiti satisfactii profesionale, cealalta nu mi-a aduc bani dar mi-a adus un plus de etica si de compasiune pentru cei de langa mine...si nici una dintre ele nu sunt nici macar pe aproape de ceea ce imi doresc sa fac pentru a fi fericita...

Concluzii, concluzii, concluzii...fugim cat putem de ele iar cand reusim in sfarsit sa le dam un contur, sa le exprimam in cuvinte, devenim nostalgici dupa zilele in care ne straduiam sa ajungem la ele, dupa nesfarsitele ore de suferinta si lipsa de intelegere a ceea ce ni se intampla, si de ce ni se intampla. Poate o sa incep sa scriu un roman, stiu ca pot sa fac asta, dar mai intai trebuie sa invat sa dialoghez cu oameni care exista si care sunt in fata mea, si care pot intradevar sa ma auda si sa-si exprime punctul de vedere. Si pana cand o sa reusesc sa-mi fac prieteni in acest oras mare, si neprimitor, si galacios, si aglomerat il "insarcinez" pe iubitul meu cu aceasta misiune cu sau fara voia lui!

Poemul unui tanar print

Tu esti asemeni unei zane
Din basmele pentru copii,
Un chip de fata bland si dulce
Zambind mereu, oricand, oricui.
Si ochii tai frumosi si calzi
Sunt doua perle stralucind
Precum e vara cerul, albastru si senin.
Si parul tau arzand precum
Un soare rasarind din spicele de grau
Se mladie vesel, cu vantul lin dansand.
Iar eu asemeni unui print
Din vechile povesti citite de batrani
Din umbra te privesc, oriunde si oricand.

Cantec de toamna

Cuvintele se joaca de-a v-ati ascunselea, ma striga pe nume
ma cheama sa le ghicesc sensurile enigmatic
ascunse in mersul apelor, in vuietul muntilor
ma ademenesc cu mirosurile florilor de-nu-ma-uita
si sunetul frunzelor ce-si suiera nemurirea pe campuri.
Cuvintele se ascund printre foile albe presarate cu indescifrabile
desene de copii, se arcuiesc pe acoperisurile caselor,
isi incolacesc silabele in jurul cozilor unor pisici cafenii
si danseaza dezlantuite pe campuri printre frunze ruginii
pe ritmurile de chitara ale greierilor flamanzi.
Cuvintele se ascund infricosate din calea vantului turbat
ce-si striga suprematia in cele patru colturi ale lumii
si zgribulite se imbratiseaza strans in neinteligibile
randuri, isi impartasesc soptind teama de frig,
de pustiu si de singuratate, de orele tarzii din noapte cand
luna se ascunde in turnul sau de smoala si...
Cuvintele ingana pe-acorduri de pian balada unei fete cu plete aramii
ce si-a vrajit supusii doar hranindu-i cu-aroma unor galbene gutui.

Ruga de multumire

Iti multumesc, Doamne pentru ca

mi-ai daruit viata, mi-ai daruit parinti, m-ai vindecat de boli, ma trezesti in fiecare dimineata, ma ajuti sa zambesc, mi-ai aratat lumina soarelui, am respirat pe varful muntelui, am o sora iubitoare, m-ai intregit daruindu-mi barbatul vietii mele, sunt iubita, adorata, alintata, protejata in fiecare secunda, sunt respectata si apreciata, am prieteni buni, mi-ai daruit frumusete si intelepciune, pot sa alerg, sa ma joc, sa calatoresc, sa citesc, sa ascult muzica, sa vad tot ce ma inconjoara, m-ai invatat sa ma rog, m-ai iertat pentru greselile mele, ma pazesti de toate relele, m-ai lasat sa ma spal in apa marii si sa sa ating nisipul cald...
Iti multumesc, Doamne, pentru ca ma iubesti in fiecare clipa a vietii, si ma aperi si ma ocrotesti ca pe propriul Tau copil...!

...Filozofând în clisee...

A trecut prea mult timp de când nu am mai scris pe acest blog, nici nu as fi avut de gand daca nu as fi citit acum cateva secunde un mesaj lasat offline pe mess...de la o prietena draga pe care nu am mai vazut-o de la Craciun pentru ca ea era in Bucuresti si eu in Galati. Dar acum sunt in Bucuresti de doua luni, am incercat sa dau de ea, i-am trimis mesaje la care nu am primit nici-un raspuns, pana azi cand i-am urat la multi ani (poarta numele unei sfinte care se sarbatoreste azi). Sunt suparata, pe situatie mai mult decat pe ea, dar cred ca pana la urma oamenii creaza anumite situatii. Este trist, sa crezi in oameni pe care nu ii vezi foarte mult timp, sa tii la ei la de mult, sa nu tii cont de faptul ca zilele trec, si luni, si ani si ca nu ii mai vezi la fel de mult ca in liceu. Si speri ca si ei sa simta acelasi lucru ca si tine...surprise...never happens this way...never...My mistake, eu care exagerez intotdeauna, care presupun ca toti oamenii pot sa-si conserve amintirile si sentimentele si gandurile la fel de bine ca si mine.
Sunt oarecum furioasa, pe mine mai mult decat pe oricine sau orice altceva...pentru ca nu stiu sa las lucrurile sa curga...si oamenii sa se duca...pentru ca trag de un fir de ata care se subtiaza si se subtiaza...pana ajunge ca un fir de panza de paiajen. Si doar in mintea mea el este puternic si rezista anilor, si pierdirilor de memorie si oboselii si job-urilor stresante si lipsei de timp si schimbarilor de look...
"La riviere de notre enfance" ...IUBESC MELODIA ASTA...desi suna a slagar cantat de Ovidiu Komornic...contine esenta unei vieti care curge curge spre o gura de varsare invizibila la inceput, apoi abia perceptibila...vezi un ciot de stanca apoi stanca intreaga si inainte de a mai face un gest te izbesti de ea, ca un val neputincios care nu s-a putut impotrivi curentior...astia suntem noi..uitam de unde venim, ce am fost, cu cine am fost, pe cine-am iubit, sau urat...uitam ca trebuie sa ne amintim toate aceste lucruri care ne-au stat la temelia vietii...
Nu inteleg de ce sa ne mintim ca tinem unii la altii daca avem alte prioritati acum, alti prieteni. De ce sa-ti fie rusine sa ranesti sentimentele cuiva spunandu-i ca nu mai inseamna la fel de mult pentru tine, de ce sa-l minti daca el simte oricum, il ranesti mai rau asa...
Filozofie de viata in clisee din care s-au cladit mii de vieti, s-au simtit, s-au trait s-au spus s-au scris si acum se rescriu. Asemeni oamenilor...in codul genetic al fiecarui copil nascut zac milioane de ramasite invizibile din genele a milioane de oameni pe care istoria nu i-a retinut, poate doar Dumnezeu sa le mai stie numele...un copil nu se naste azi dintr-un barbat si o femeie...se naste din barbatul parintilor sai care sunt, au fost copiii parintilor lor care la randul lor au fost copiii buniclor lor...o lista lunga, nesfarsit de lunga...pana la inceputurile lumii cand un barbat si o femeie au fost izgoniti din Rai si blestemati sa dea nastere la prunci. Blestemati atunci, izbaviti peste cateva mii de ani...iar acum ne blestemam singuri. Ne uram, ne ranim, fugim unii de altii, ne ascundem ochii de privirile celorlalti. E ca un banc prost scris de un individ extraordinar de inteligent...iar cei care il considera prost sunt de fapt cei batjocoriti, luati in ras sau doar fara umor, mare pacat-si eu sufar de el si sufar din cauza lui.
Pentru cei care citesc acest mesaj aparent indescifrabil, ii rog sa faca abstractie de tonul acesta patetic, nu a fost intentionat...Sa nu compatimiti niciodata pe cineva daca nu stiti sa faceti asta fara mila. Va simti si va va uri in loc sa va fie recunoscator. Daca vreti sa fiti alaturi de cineva sufleteste faceti-l sa creada ca sunteti acolo si ca il intelegeti, nimic mai mult
Imi cer scuze daca am ranit sau ofensat pe cineva, nici asta nu a fost intentionat.

Apus marin

Tăcere-nşurubată într-o cochilie
de melc mort pe malul mării
nisipul ars de soare dilată pupila
obosită de nesomn a
zecilor de trupuri lipsite de contur
în aerul diform, sărată,
decolorată de algele urât mirositoare
apa gri-albastră-verzuie a mării
îmi înfăşoară pielea într-un
străveziu Kimonou ţesut cu fir de aur
brodat cu lapis-lazuli,
mă-ntind leneş pe şezlong şi ferindu-mi
ochii de înflăcăratul
peşte-balon deschid o carte
rânduri negre secondate de rânduri albe
mă ascund în frunzişul lor
pierzându-mă lumii ma redau
poveştii şi timpului ţinut captiv între pagini
nemuritoare de
mâna celui ce colecţionează fluturi
şi oameni.

Iluzoriu plutesc pe valuri înspumate
croindu-mi din vise o trenă solzoasa şi
zbor călare pe un gigantic pescăruş
spre apoteotica îmbrăţişare a carului de foc
coborând în adâncul cerului lichid,
strivită de vulcanicul amor adorm
în cavoul călduţ sculptat
de braţele solare.

Invatam sa murim frumos


De Ce Nu Ne Intrebam zi de zi : de unde venim,
De ce ne-am nascut, de ce mai traim
Clipa de clipa, fara speranta
de a fi mai fericiti decat suntem
Mai impliniti, mai bogati, mai fara-de-frica!?
Alergam zi de zi bezmetici pe coridoare
pardosite cu vata
Ce absorb memoria pasilor nostri
grabiti si aseptici
Pentru a nu lasa pete unsuroase de vinovatie,
rusine sau
Pete, diluate in ceai de pelin,
de regrete refulate-
Inghitite mecanic la orice ora
Din zi sau din noapte.
Dar cred ca orice inculpat are
Dreptul la marturisire
Cersind drept induare sansa izbavirii
Intr-o viata viitoare,
Caci fiecare om are inscris, dinainte de a se naste,
In codul sau genetic GRESEALA-PACATUL.
Si totusi, dintre toate crimele pe care
le savarsim fara remuscare
Impotriva naturii si a celorlalte fiinte umane
Cred ca cea mai atroce ramane crima savarsita
impotriva propriului suflet,
Ignoranta, delasarea, uitarea,
si teama de a privi in adancul
Acestui ocean involburat peste care
Apun peoapele incarcate de oboseala curselor
desfasurate pe coridoare.
Sunt singura ca multi dintre voi ma veti acuza
de nedreptate
Si cu exemple personale
sau de pe net copiate
Ma veti combate.
Dar unica motivatie credibila, pentru
Acest comportament nociv,
Care imi vine in minte, ramane
Dorinta de a muri frumos…
asemeni frunzelor, florilor,
pasarilor care niciodata nu privesc in urma,
Care se nasc si traiesc fara intrebari ,
fara zbucium
Fara nelinistea din zorii
unei zile innorate,
Si mai ales, fara teama de moarte.

Asteptare

Intre clipa de-atunci si cea de acum
s-a scurs o vesnicie,
Gandul, superb inorog intrupat din ninsoare
alearga, singur si nebun peste vasta campie
pe care tu mi-ai desenat-o in palma stanga.
Intre ceea ce sunt acum si ceea ce am fost
s-a inaltat un pod din oasele orelor moarte,
Corbii ce au devorat demult trupurile lor
zboara flamanzi in cercuri infernale desenand
pe cer
umbrele spaimelor incerte de dor si de moarte.

Intre cuvantul scris acum si cel nerostit
se intinde scheletul diform al orelor moarte,
peste care
alerga un solitar inorog, desenand
povesti de amor in palma-mi stanga,
Ninsoarea va acoperi insa urmele pasilor tai
iar corbii vor muri de nesomn cautandu-mi trupul.

Astenie de primavara

- Au inflorit copacii, iubite!
Albe minuni scaldate
in argint lichid
in dimineti cand lenevim
tarziu, in asternuturi marine.
- Au inflorit copacii, iubito!
am sa-ti astern in par manunchiuri
de flori colorate in ale mele surasuri
inchide doar ochii, si sufletul
lasa-l sa fluture sub matasea albastra,
in adierea vantului...

Improvizatie lirica

Nu e tarziu
si nici devreme
in noaptea amintirilor
si-a spaimelor hibride-
amestec de iubire si
dor;
adorm imbratisata
de-ucigatoare, tari
parfumuri emotive
plutind in inserare-
mireseme volatile
de amor...

Temeri nocturne

Ma tem de ziua-n care nu am sa te mai
vad,
De dimineti cu tari parfumuri de
singuratate-
Tristeti imbalsamate in suflul altor
nopti,
Cand sufletul ti-l inspiram atat de-
aproape.

Ma tem de mangaierea ce nu te va
atinge,
Sarutul avortat, ce-mi va muri pe
buze
Chiar in secunda-n care ma voi trezi din
vis,
Voi blestema atunci toata minunea
lumii;

de teama voi fi plans...

Ma tem de promisiunea ce-o voi fi
incalcat-o
Din clipa-n care tu vei fi plecat
plangand,
Speram ca n-o vei crede...cum ar putea,
iubite
Sa nu ma doara aceasta pagana
despartire?

cand pentru muritori iubirea
e sacru legamant...

Ma Tem, doua silabe cu inteles
banal
Pentru acei ce nu stiu motivul
despartirii,
De la un timp nici eu nu voi sa il mai
stiu,
S-a-ntunecat afara. E noapte si in mine.

ma tem...

Femeie!

in fiecare primavara
ceri rascumparare,
de la acei puternici
si-ntelepti
pentru a lor grotesca
profanare
cand sufletul ti-l cautau
pe sub corset.

te-au ocarat si blestemat
cu pasiune,
pictori, poeti
si simpli muritori,
pentru un zambet
si o amagire
si-au osandit
si zilele de-apoi.

dar peste toate
fara de regrete,
ti-ai aruncat matasea
pasilor desculti,
veninul ce ti-au stors
din sanul dulce,
iubind, cu sange nou
tu l-ai sfintit.

femeie, vesnic adorata,
ti-e teama de
Dorinta celor multi,
ce cu priviri
de fiara sangeranda
iti pangaresc
calcaiul sfant.
si numai intr-o zi
de primavara
cand cerul isi reflecta
inocenta
in tot ce-i omenesc,

o boare de sfintenie
printre ganduri
adie cu parfum de ghiocei.
femeie, astazi
zi de rascumparare,
stergi lacrima din ochiul obosit,
zambesti cu dragoste si
cu pudoare
celor puternici si-ntelepti!

Astenie de primavara

se simte printre arbori miros de primavara
desi e frig si vantul te-nfioara,
plictisu-ti da tarcoale
ca un motan flamand.
mi-ai spus ca ti-e urat,
ca-ti este dor de mine,
le-ai potrivit...(zambesc)
cand tot ce simti tu
este parfum de astenie;
eu nu ma plictisesc
sau poate-ncerc sa mint,
caci mi se pare nefiresc,
atunci cand sufletul ti-e plin,
de tot ce omenesc e sfant
(iubesti! )
sa simti cum pietre
iti strivesc, pieptul
terestru adapost
a tot ce omenesc e sfant.

Noiembrie

ploua timid cu frunze vestejite
fiorul rece-al noptii pe la ferestre-adie
in camera pluteste miros de farmacie
o vag-aroma cruda de aer infestat...

secundele umile adorm-anestezie-
un clopot alb de sticla, opac, ermetizat
si rar, plapand, pulseaza- aromoterapie
un miocard molatic ca un pisoi bolnav.

este pustii pe-alee, si teii fara flori
innebunesc sub cerul imbatranit subit
solemn, de-nmormantare, curge o melodie-
vraja apusului de ieri...

nici voci soptind iubire
nici zambete, naive-mbratisari,
cand sufletul iti este prizonier
intr-un stingher somnifer...

Metamorfoza

Te iubesc...si-cam-atat
Restul este doar poveste...
Ce-am trait e doar preludiul
Unei vieti ce-acum incepe.

Te privesc...si-nu-s-stiu-cum
Vad in ochii tai un zambet,
Pare-un pic cam nefiresc
Buzele tale stiu sa planga?

Te ascult...si-tot-ce-aud
Este-un dulce ciripit,
Am visat, sau ieri in crang
Pasarile si-au soptit:"Te iubesc"!?


Te iubesc! Te iubesc!
Ce te uiti mirat la mine?
Nu-ntelegi?! nu ciripesc
Nu doar pasarile-au aripi,
Au si cei care iubesc.




Te iubesc! Te iubesc!

...Se implineste un an decat suntem impreuna...
Oare in ce zi , in ce an, in ce luna, steaua mea, calatorind prin galaxii pe care nu le stiu , a intalnit in drumul ei o alta stea,calatorind si ea, fara nici-o tinta?...si prin ce gand, indemn, misterios s-au oprit intr-o imbratisare cosmica .De-atunci si pana azi...prin cate galaxii au colindat, pana s-au asternut de-asupra fruntii noastre si ne-au luminat drumul ...fiecare pas, fiecare fosnet al mainii rasfiond o pagina din Viata, fiecare cuvant , privire, oftat, respiratie, dorinta, tipat, zambet, lacrima, murmur, vis, alint...