Concluzii, conzluzii, conzluzii...

In viata fiecarui om exista o zi, sau zile, in care isi face curaj, isi ia inima in dinti si trage o linie groasa, aspra, urat colorata si probabil urat mirositoare intre ceea ce a fost si ceea ce este acum. Este greu si dureros, poate prea dureros pentru cei care nu sunt obisnuiti sa vorbeasca prea mult cu ei insisi, dar...ce se intampla cu cei care isi pretrec foarte multi ani dialogand singuri, in gand cu sute de persoane reale sau imaginare sau pur si simplu cu ei insisi si care nu reusesc niciodata sa spuna ceea ce gandesc, ceea ce simt fata de propria lor persoana. Adica, da! pot fi sinceri si autorelfexivi si pot afirma despre ei ca au defecte, si fac greseli...uneori sunt atat de determinati sa-si faca auzita autocritica incat tipa si devin ironico-cinici dar de fapt nu se aud ci doar se complac in neputinta, in aproape fizica si autodistructiva forta care ii tine departe de ACTIUNE. Specialistii spun ca oamenii care nu au un scop in viata nu pot avea o motivatie, prin urmare nu poti afirma despre tine ca ai esuat in construirea unei cariere deoarece nu ai fost suficient de bine motivat, ci deoarece nu ti-ai dorit suficient de mult sa ai o cariera in acel domeniu. Asadar, ce imi place sa fac? Nu am nici cea mai mica idee. Stiu doar ce a trebuit sa fac ca sa-i multumesc pe ceilalti, indiferent ca asta a insemnat sa fiu un copil cuminte, sa fiu un elev de nota 10, sa merg la o facultate care nu-mi place doar pentru ca vroiam sa fac o facultate, sa-mi rasfat sora mai mica...Si mai stiu ca imi place sa citesc si imi place sa scriu. Dar adevarul e ca nici asta nu mai fac in ultima vreme. Am petrecut ultimele luni intr-o stare, foarte comfortabila de altfel, de vegetatie neuro-biologico-comportamentista..,pare pompos, in realitate, am fost doar in convalescenta. O incredibil de lunga perioada de vacanta sau de "jelire" , daca are mai multa logica, dupa cele doua mari etape din viata fiecarui om: copilarie si adolescenta. Cei mai multi dintre noi nu se gandesc foarte mult la asta dar eu, eu am facut ireparabila greseala de a le prelungi peste limita admisa. Biologic si psihologic vorbind mi-am intarziat maturizarea cat am putut de mult, sau mai bine spus pana cand organismul meu a cedat, la propriu. Nu este sanatos sa iti doresti sa fii un copil desi esti fiica cea mai mare si ai grija de o sora mai mica, si de o mama care nu este niciodata inteleasa si consolata de sotul ei, si de o casa pe care esti prea mica ca sa o ingrijesti. Nu este firesc ca in timpul liber sa citesti pe nerasuflate si uneori pe intuneric romane celebre din literatura universala si sa iti doresti sa fi trait acolo, in universul lor fictiv, inconjurat de oameni care isi traiesc vietile luand decizii singuri si suportand sau nu consecintele greselilor pe care le-au facut. Si este trist si deprimant sa afirmi ca iti doresti si prin urmare iti impui sa nu saruti pe nimeni pana la 15 ani, cand de fapt stii ca mama ta ar suferi foarte mult daca ai repeta greselile ei din adolescenta - dorinta care de altfel capata o valoare morala de neimaginat atunci cand afli ca bunica te-a blestemat atunci cand erai un copil sa repeti aceste greseli. Dar nu am facut asta. Singurul lucru pe care l-am facut gresit a fost sa nu invat la timp sa ma fac fericita, sa fiu fericita cu mine insami, cu ceea ce sunt. Au fost momente in care am fost cu adevarat mandra de mine, de rezultatele obtinute la scoala, chiar daca asta ma facea sa par nesociabila si cu "nasul pe sus", cand de fapt nu eram asa. Dar acum, nu mai sunt la scoala, nu mai trebuie sa invat ca sa iau note mari, sa-mi impresionez profesorii si sa-mi multumesc parintii. Nu mai sunt nici macar la facultate unde puteam sa merg la cursuri cand doream si sa invat pentru examene pe ultima suta de metri sau ma plictiseam de moarte in niste sali de curs pline de mucegai, si umezeala si teorie expirata de zeci de ani. Si nu mai sunt intr-un oras mic, aproape de casa; iar casa nici macar nu mai este locuita de parintii mei, este pustie si rece si neprimitoare ca un stup de albine in care nu se mai prepara miere pentru ca albinele au murit si nu mai este nimeni care sa le ia locul. Si nu mai sunt nici singura pentru ca am un iubit si suntem fericiti. Suntem atat de fericiti incat am uitat sa mai petrec timpul singura, am uitat sa mai vorbesc cu mine insami, sa dialoghez cu ego-ul meu si sa visez cu ochii deschizi. Si nici macar cu ochii inchisi nu mai visez, ceea ce este un lucru bun deoarece aveam cosmaruri de fiecare data; un motiv in plus care confirma viziunea proasta, eronata, total absurda se daunatoare in care priveam viata, si oamenii, si lucrurile pe care trebuia sa le fac.
Acum, dupa ce am analizat toate aceste concluzii mai trebuie sa fac un singur lucru : ce imi place cu adevarat? si nu ma refer la aroma preferata de inghetata sau la calatoritul cu trenul, sau urcatul cu telecabina, mersul la munte, dansul, cititul...ci la ceea ce trebui sa muncesc...exista oare vreo profesie pe lumea asta si pentru mine? Stiu ca pana acum am incercat doar vreo doua si nici una nu m-a multumit: prima mi-a adus bani dar nu mi-a oferiti satisfactii profesionale, cealalta nu mi-a aduc bani dar mi-a adus un plus de etica si de compasiune pentru cei de langa mine...si nici una dintre ele nu sunt nici macar pe aproape de ceea ce imi doresc sa fac pentru a fi fericita...

Concluzii, concluzii, concluzii...fugim cat putem de ele iar cand reusim in sfarsit sa le dam un contur, sa le exprimam in cuvinte, devenim nostalgici dupa zilele in care ne straduiam sa ajungem la ele, dupa nesfarsitele ore de suferinta si lipsa de intelegere a ceea ce ni se intampla, si de ce ni se intampla. Poate o sa incep sa scriu un roman, stiu ca pot sa fac asta, dar mai intai trebuie sa invat sa dialoghez cu oameni care exista si care sunt in fata mea, si care pot intradevar sa ma auda si sa-si exprime punctul de vedere. Si pana cand o sa reusesc sa-mi fac prieteni in acest oras mare, si neprimitor, si galacios, si aglomerat il "insarcinez" pe iubitul meu cu aceasta misiune cu sau fara voia lui!