Amintiri, amintiri, amintiri...

Astazi, 17 decembrie 2008, am cumparat dupa foarte mult timp carti. Carti pe care am inceput sa le citesc cu speranta ca ma vor captiva la fel de usor si de repede ca in trecut, ma vor absorbi din realitatea imediata in universul lor paralel cu existenta noastra, a mea, insuficienta, simpla, chinuita, fara stralucire si fara eroism, fara curaj si fara emotii extreme, fara fulgi de nea si fara soare, fara petreceri cu dans si muzica, alcool si discutii stupide. Astazi am facut primul pas spre mine, am intins o mana calduroasa persoanei pe care o vad in fiecare dimineata in oglinda privindu-ma cu ochi obositi si incercanati in cautarea mea. De cele mai multe ori nu insista prea mult interogandu-ma, ma priveste doar, ma recunoaste ca fiind o fiinta umana ce face parte din universul sau intim; nu se stramba la mine, nu face grimase care sa exprime repulsie, dezaprobare, nu imi zambeste prietenos si nu-mi ureaza buna dimineata...e indiferenta de cele mai multe ori, o indiferenta care surprinzator nu doare, nu raneste nici un strat mai profund, adanc inradacinat in constiita existentei mele si nici nu imi vorbeste despre ceea ce crede despre mine, nu ma cearta si nu ma lauda, nu ma consoleaza si nu uraste, nu ma condamna si nu ma iubeste. Este doar fata mea, chipul exterior al persoanei pe care o intruchipez, invelisul de piele subtire si catifelata, usor palida si cu vinisoare vinetii sub gene care le vorbeste oamenilor despre mine. Este mesagerul meu trimis in lume ca sa reclame ce este al meu si ca sa daruiasca ceea ce am de daruit. Este un simbol si o masca a tineretii mele, a vietii mele de femeie tanara si frumoasa...tanara prin varsta pe care o am si frumoasa prin ceea ce simt, prin ceea ce gandesc si imi doresc sa fac pentru mine si pentru ceilalti, pentru cei buni si pentru cei mai putin buni, dar mai ales pentru cei care nu sunt nici una, nici alta; pentru cei multi care sunt uneori una si uneori alta, si albi si negri, si uneori multicolori. Ii iubesc pe cei care nu se tem de ceea ce sunt, de esecurile si infrangerile lor, trecute sau prezente, indreptatite sau nu, dezastruoase sau nu, cu sau fara repercursiuni ireparabile. Ii iubesc pe cei calmi, linistiti, pasnici cu ei insisi si cu restul lumii, pe cei curajosi si demni, pe cei puternici si cu tarie de caracter, in primul rand pe cei de caracter, ii admir pe cei optimisti si vesnic cu zambetul pe buze, pe cei curati in inimile si in cugetele lor, pe cei generosi si modesti, pe cei ce stiu sa iubeasca si sa se lase iubiti, pe cei ce stiu sa respecte prin natura firii lor si prin cultura pe care si-au insusit-o, pe care o iubesc si o apreciaza ca pe o a doua mama.
Dar mai ales, iubesc copiii pentru ca mai au timp sa se joace, sa rada de ei si de cei mari, sa-i certe si sa le dea sfaturi, sa fie tristi pentru o secunda si veseli pentru restul timpului, sa fie darnici si intelegatori, sa ierte si sa uite pe cei care i-au mintit si le-au inselat asteptarile. Iubesc copiii pentru ca pot sa iubeasca conditionat doar de sangele
care le hraneste inima zilnic tinandu-i in viata si nu au invatat inca sa fie rai, meschini, barfitori, judecatori din oficiu pentru greselile altora.
Amintirile au fost create pentru a ne ajuta sa nu uitam de unde venim, unde ne-am nascut, unde am petrecut primii ani din viata si restul anilor care au urmat, sa nu uitam cine am fost, pe cine am iubit si pe cine am urat. Ele exista pentru a ne ajuta sa invatam din greseli, pentru a ne obisnui cu gandul existentei noastre in aceasta lume si a ne feri de esecuri repetate. Amintirile raman in mintea noastra deoarece avem nevoie de o constiinta a faptelor noastre, a gandurilor si a sentimentelor noastre, o constiinta a locurilor prin care am trecut, a lucrurilor pe care le-am avut, a oamenilor pe care i-am intalnit, a iubirilor reprimate sau traite, a vietilor pe care le-am distrus, a inimilor pe care le-am dispretuit, a vocilor pe care le-am ignorat.
Amintirile mele se estompeaza in zilele in care sunt bucuroasa, impacata cu viata pe care o traiesc dar ma ataca cu furia si forta unui taifun atunci cand ma intind in pat, opresc laptopul, inchid becul si ochii si incep sa ma gandesc...la mine, la ceea ce am fost si nu mai sunt, si nu voi mai fi niciodata.
Timpul! daca am gasi macar pentru o zi taina zborului concomitent cu el, daca am afla modalitatea prin care sa alungam senzatia dezolanta a timpului trecand pe langa noi cu o viteza ucigatoare probabil ca nu ar mai exista amintiri iar noi nu am mai fi oameni. Am fi zei, sau dumnezei sau monstri, sau pur si simplu am exista fara a deveni.