...asa cum bine am presupus inca de aseara...privesc acum in mine si dupa o noapte de "petrecere" simt ca totul a fost risipa de timp...si de energie...de altfel,starea aceasta m-a cuprins inca de pe la 3 dimineata si nu m-a parasit nici macar in somn...eram in fata unui bar studentesc -CV-...batea vantul si frunze lipsite de viata zburau de colo-colo....cerul cenusiu parea de o solemnitate covarsitoare...si aerul rece ,chiar f rece imi inunda plamaniii cu o violenta grozava....de parca mi-ar fi ordonat cu glas salbatic:TRAIESTE!...si traiam...priveam in jurul meu..din spate se auzeau zgomote haotice..muzica,rasete...cu cateva minunte in urma fusesem si eu acolo, in mijlocul lor...eram o particica din veselia generala...eram unul din numerosii pasi de dans...si eram atat de singura...de ce?...

..ma trezesc in mijlocul unor oameni pe care ii cunosc,cu care vorbesc, rad, ma distrez...si dintr-o data ma simt expulzata de acolo...de fapt, ma auto-exclud... de parca o forta din mine, si totusi mai presus de mine mi-ar porunci sa plec...sa las in urma si oamenii si dansul lor prin viata....exista in fiecare dintre noi un GOL care ne insoteste de la nastere si pana in ceasul mortii...si poate chiar dupa moarte..o gauta neagra care ne absoarbe toata "dorinta de viata"...care ne cheama spre "izolare, asceza"...si toata viata alergam asemeni unor furnici printre frunze planse, printre pietre ucide de cuvant...alergam tanguindu-ne, plangandu-ne fiinta duala...ne intristam pentru ranile trupului...dar mai ales agonizam pentru fiecare suferinta care ne macina sufletul...si atunci, unde sa cautam, unde sa cersim "izbavire"?...spre care rasarit sa ne indreptam capetele ninse de ani ca sa primim in noi LUMINA?...si spre care colt de cer sa privim pentru a zari steaua ce ne calauzeste pluta vietii?...avem nevoie de Soare? avem nevoie de Stele?...avem nevoie de ploaie sau de frunze, sau de copaci...pentru a fi impliniti?...pentru a umple golul existential in care ne framantam gandurile?...pentru a demitiza absurdul care ne ucide visele si idealul...avem nevoie de UN DUMNEZEU...care sa ne iubeasca....care sa se salasluiasca in noi si sa ne hraneasca cu adevar si lumina...si daca Dumnezeu este in primul rand IUBIRE...si daca el ar fi in fiecare dintre noi..si daca noi i-am asculta porunca:"iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti."...si am trai in liniste...am fi fericiti?...cartile spun ca da..si constiinta ne spune poate acelasi lucru....si atunci,de ce gresim?...de ce fugim de noi insine, de lumina ce zace parasita in noi?...ne ce ne renegam fiinta spirituala si traim doar in paradisul dionisiac....?...

...era 3 dimineata si eu fugisem de lume...fugisem de veselia lor si de dorinta lor de a trai in IGNORANTA...si m-am ascuns intr-o frunza...purtata de vant cand spre pamant, atrasa de forta gravitationala...cand spre cer...inaltata de un ideal de iubire ...si visam poate la o lume mai buna...la o liniste cum numai in secunda mortii ti-e dat sa traiesti...visam la o renuntare de a lupta cu toti cei din jurul meu...si o resemnare muta in fata acelora care o viata intreaga isi reneaga fiinta angelica...si se scalda in vin si lumini artificiale...
...acum, sunt singura..mi-am inchis portile sufletului pe care ieri le deschisesem cu atata bunavointa lumii...si mi-am pus pe buze pecetea tacerii...doar ochii mei ce de atatea ori au iubit sa ploua mai pot ridica in priviri un semn de revolta...